Post-muncă. Pensionarea muncii

munca e pentru pensionari. pentru bătrâni. ei ştiu mai bine ce e de făcut şi în ce măsură. pensionarea e o încununare a experienţei vieţii prin muncă, nu prin abandonarea ei. pensionarea trebuie văzută ca un apogeu al vieţii, nu ca un sfârşit.

intrarea unui tânăr în câmpul muncii, al producţiei, e echivalentă cu pensionarea. un sfârşit de viaţă. pentru că dacă viaţa omului constă în munca, în realizările sale, atunci înseamnă că viaţa lui se termină nu atunci când moare, ci atunci când se pensionează. de unde, probabil, şi lipsa generală de consideraţie la adresa bătrânilor, şi ignorarea lor de către cei care "sunt pe val". interesant e că, în general, doar copiii sunt cei care le acordă atenţie şi îi consideră fiinţe vii. copiii şi bătrânii sunt două categorii opuse, dar care se reflectă şi reflectă viaţa. dar copiii acordă aceeaşi atenţie şi adulţilor, fără însă ca bătrânii să se bucure de aceeaşi atenţie din partea adulţilor. adulţii sunt o categorie scindată, incompletă; multă muncă ce înstrăinează omul de întreg, de viaţă.

e trist, chiar fatalist (ceea ce chiar ar demonstra că munca este inutilă sau, cel puţin, insuficientă şi nesatisfăcătoare), că un om trebuie să-şi petreacă viaţa pentru ca aceasta să culmineze cu o retragere; pentru pensionare şi speranţa unei pensionări satisfăcătoare. toată forţa, viaţa omului pusă în slujba pensionării. viaţa omului nu ar trebui să fie o pregătire pentru o retragere, ci o pregătire pentru o intrare. în loc să muncească o viaţă întreagă, omul ar trebui să se pregătească o viaţă întreagă pentru muncă. să se relaxeze pentru a învăţa şi a fi pregătit să îşi facă intrarea în sfârşitul muncitoresc al vieţii, care, astfel, este şi un sfârşit al muncii. adevăratul sfârşit al muncii. pentru că sfârşitul vieţii coincide cu sfârşitul muncii, care e cu atât mai eficientă şi mai adevărată, cu cât te pregăteşti mai mult pentru ea.

valoarea net superioară a muncii ca activitate tipică bătrâneţii şi a sfârşitului vieţii, constă în moderaţia materială şi spirituală a acestui demers. pentru că munca, deşi e o activitate care poate produce enorme beneficii, produce şi enorme neajunsuri, dezechilibre şi dezastre. şi doar la bătrâneţe va putea fi aplicată cu moderaţie şi cu rost, pentru că un om în vârstă nu va munci mai mult decât are nevoie şi nu va avea nevoie mai mult decât poate munci. munca bătrânul va reflecta şi va da adevărata valoare a acesteia, arătând că munca nu este un tur de vorţă al acumulării şi exploatării, ci o asigurare a vieţii şi a echilibrului fizic şi mental.

problema actuală -şi istorică- a omului este că munca e repartizată inegal şi exploatativ clasei de mijloc a adulţilor. este privită ca un apanaj al adultului, iar adultul devine un domeniu de exploatare, atât exploatator cât şi exploatat, care, în momentul în care devine neprofitabil şi epuizat, va trebui să se retragă în ultimii săi câţiva zeci de ani de uitare.

munca există -este inevitabilă şi indispensabilă- pe tot parcursul vieţii omului, de la naştere până în clipa morţii, dar monopolizarea şi transformarea ei într-un instrument economic şi într-o categorie socială, a dus la toate la toate dezechilibrele economice şi ecologice din lume. faptul că munca devine centrală, un motor suprasolicitat şi consumator axat pe scop, care urmăreşte un scop(realizabil sau nu, cu succes sau nu), fără să fie şi un scop în sine(o viaţă), exclude din sfera ei şi din sfera vieţii şi a societăţii copiii şi bătrânii. însă munca, fiind atât de importantă dezvoltării şi maturizării umane, nu trebuie exclusă la început şi la sfârşit, ci trebuie să crească în importanţă de la început spre sfârşit, aşa cum creşte experienţa umană. copiii muncesc cel mai puţin, adulţii mai mult, iar bătrânii cel mai mult şi cel mai bine. faptul că bătrânii muncesc nu înseamnă că adulţii nu vor participa la muncă, ci, tocmai pentru că rostul vieţii este pentru a acumula experienţa şi -cel mai important- ENERGIA şi vitalitatea necesară bătrâneţii, îi vor asista şi ajuta pe bătrâni în muncile lor. ceea ce nu va fi foarte greu, de vreme ce însăşi muncile bătrânilor vor fi moderate şi relaxate. va fi, practic, un schimb de moderaţie şi cumpătare. dacă în sistemul actual adulţii sunt separaţi prin munca lor atât de copii, cât şi de bătrâni, în sistemul de faţă ei vor fi mediatori şi asistenţi atât ai copiilor, cât şi ai bătrânilor.

se va pune întrebarea, cum vor putea bătrânii produce tot ce ceea ce au nevoie oamenii, când facultăţile lor fizice sau chiar mentale vor fi atenuate spre sfârşitul vieţii. dar, în primul rând, aceste facultăţi nu vor fi atenuate în acelaşi grad în care se întîmplă acum -după o "viaţă de muncă" intensă-, ci, după o maturizare îndelungată şi amănunţită, vor avea energia şi înţelepciunea necesară pentru a face ceea ce e nevoie. în al doilea rând, după cum am menţionat, nimeni nu va duce lipsă de nimic, pentru că munca nu va fi atât de dificilă pentru a satisface nevoile, deoarece nevoile vor fi prioritizate în funcţie de cele ale bătrânilor, care sunt dependente de puterea şi nevoia lor de muncă. şi mai ales pentru că sunt asistaţi de adulţi. bătrânul, fiind un apogeu al vieţii, va fi un model şi un criteriu al calităţii şi cantităţii muncii, mai exact, un model calitativ, nu cantitativ. e de la sine înţeles că, dacă vârstnicul devine omul responsabil de câmpul muncii (în virtutea experienţei sale de viaţă), atunci şi calitatea şi valoarea muncii va fi determinată de acesta. aceasta ar putea însemna că nu va produce mult, sau tot ceea ce omul îşi poate dori (precum platforme petroliere, ferme de animale, zgârie nori, iahturi sau vase de croazieră, tehnologie militară, etc.) dar va avea puterea şi ştiinţa să producă şi să asiste la o producţie de bună calitate a tot ceea ce oamenii au nevoie. iar un bătrân nu mai are nevoie de acumulare, ci de bunăstare. nu de bunuri, ci să-i fie bine. iar aşa cum un bătrân poate avea bunăstare fără multe bunuri, şi un tânăr o poate avea, ba chiar sporită. pentru că dacă valoarea vieţii ar depinde doar de lucrurile de care doar un tânăr se poate bucura, atunci viaţa nu poate fi numită altceva decât o goană şi o muncă nebună a unor oameni în tinereaţea lor, care nu face decât să le accelereze şi să le scurteze bătrâneţea. iar bătrâneţea ar putea fi pe drept considerată cea mai tristă şi mai fără rost perioadă a vieţii.

este o reflecţie asupra rostului vieţii, asupra condiţiei umane în general şi asupra societăţii consumeriste contemporane. oamenii au şi pot avea din ce în ce mai mult, ba chiar au deja mai mult decât e nevoie pentru bunăstarea tuturor locuitorilor planetei, dar ce folos că omenirea dispune de atâtea bunuri, când acestea nu sunt accesibile decât pentru o mică parte? această criză e cauzată tocmai de devalorizarea muncii prin transformarea ei într-un proces cantitativ şi într-un mijloc de (auto)exploatare şi separare a clasei de mijloc a adulţilor, ceea ce duce la devalorizarea vieţii înseşi.

pentru ce să fie construite turnuri comerciale teroriste, pentru ca apoi ca să fie dărâmate de alţi terorişti? pentru ce să ajungi pe lună, când miza nu e ştiinţa, ci supremaţia? pentru ce să construim miliarde de automobile, când petrolul e miza atâtor războaie? pentru ce poduri, când acestea sunt pentru maşini, care produc CO2? (pentru biciclete, da). pentru ce zootehnie şi agricultură performantă, când sute de milioane de tone de mâncare sunt aruncate anual, milioane de hectare de pădure defrişate şi sute de specii de animale exterminate? pentru ce muncă şi bani, când bătrânii sunt uitaţi şi marginalizaţi, iar banii aparţin băncilor şi statelor, pentru a servi interese corporatiste şi naţionaliste?