munca şi binele

munca (treaba) e supraestimată. prefer să fac bine, decât să fac treabă (să "muncesc"). nu îmi iese (bine) întotdeauna, pentru că, adesea, omul are tendinţa impulsivă de a se afla în treabă.
diferenţa radicală dintre a face treabă şi a face bine ar trebui analizată mai des şi cu sfiţenie de om, de omul muncitor, Homo operator. munceşti, munceşti, dar e bine ceea ce faci? munca, în sine, e o acţiune prea instinctuală, animală, pentru a fi acceptată şi apreciată ca atare. ea trebuie judecată, ca orice acţiune, pentru a-i cunoaşte consecinţele; pentru a vedea dacă e justă, corectă, bună, în mod absolut, în contextul general, universal, pe moment, pe termen scurt şi lung. iar această judecare e operată de către omul gânditor, Homo sapiens; fiinţa care se întreabă, nu care se află în treabă. munca omului nu e inteligentă cu adevărat fără o astfel de judecare constantă şi minuţioasă a propriei acţiuni. prin conştiinţa sa (ca opusă conflictului, generator de zbatere, de muncă), omul accede la universalitate, Homo universalis, de aceea tot ceea ce face trebuie judecat în context universal; altfel, umanitatea se pierde şi, poate, e pierdută, ratată însăşi universalitatea.
datoria şi funcţia omului e de a face (cât mai) bine, nu de a face (cât mai mult). de a face cumva anume, nu de a face ceva anume. omul e calitatea (din gr. kalos, bun) inserată, prezentă în cantitatea universului. desigur, omul e şi va fi nevoit să facă ceva, şi e limitat în capacitatea sa de a face bine sau de a înţelege complet acţiunile şi consecinţele acţiunilor sale, dar tocmai din această limitare vine capacitatea sa de a face bine; din această neştiinţă vine capacitatea sa de a se întreba. esenţa, valoarea şi calitatea omului nu e dată atât de perfecţiunea acţiunilor sale, cât tocmai de abilitatea de a pune în permanenţă sub semnul întrebării şi al îndoielii propria lui valoare, poziţie şi acţiune în univers.

Animalul politic şi omul post-politic

Politica nu e o formă de management al conflictului; e conflictul însuşi. Oamenii fac politică pentru că oamenilor le place conflictul. Precum celelalte animale, omul e înclinat spre conflict; are o natură conflictuală, determinată de instinctul competitiv pentru supravieţuire (atât a speciei cât şi a individului). Şi aceasta e una dintre semnificaţiile (şi genialitatea) expresiei aristotelice: "Omul e un animal politic".
Animalul (ca şi specia) nu poate supravieţui decât prin conflict, prin şi în opoziţie cu alţi indivizi (şi cu alte animale), şi în cadrul unui context atât specific (de grup, social) cât şi extraspecific (ecologic, natural). În afara acestora, supravieţuirea (ca şi existenţa) e de neconceput şi fără motiv; e contradictorie.
Dar politica e o formă mai rafinată, mai intelectuală (mai bine spus, ideo-logică) de conflict; e o formă umană de conflict, însă -spre deosebire de ştiinţă, filosofie, artă, literatură- e forma umană şi culturală care oglindeşte cel mai fidel animalitatea noastră. Şi e forma cu cea mai puternică reprezentare, şi cea mai definitorie uman, pentru că animalitatea încă ne reprezintă şi ne defineşte cel mai puternic. Astfel, din punct de vedere uman (ca -în oarecare măsură- opus animalului), politica e o formă de ratare a umanităţii şi a oamenilor. Prin politică, omul îşi foloseşte capacităţile şi resursele superioare (intelectuale, raţionale, artistice etc.) pentru a se menţine într-o condiţie inferioară (brutală, de conflict), tipică majorităţii animalelor. Viaţa politică umană e parte din şi respectă mecanismul evolutiv natural, universal, care asigură supravieţuirea celui mai potrivit(adaptat) sau mai puternic; sistemul politic care se dovedeşte cel mai avantajos ori lucrativ pentru oameni la un moment dat, sau mai puternic, se menţine la putere şi determină structura societăţii umane, iar, prin aceasta, şi textura lumii înconjurătoare, a naturii. Dar asta nu înseamnă că o anumită politică -sau politica în general- îl face pe om mai adaptat la mediul său natural, şi o parte integrantă a naturii. Dimpotrivă, politica e ceea ce dezinegrează relaţia dintre om şi natură, şi natura în care omul trăieşte, deoarece conflictele ideologice nu au nici o corespondenţă în sau legătură cu conflictele din natură. Politica e precum o coadă de păun, care nu o ajută pe pasăre să zboare, să se mişte sau să se lupte mai bine în mediul ei, ci doar să îşi impună imaginea şi să fie aleasă de o femelă. O ideologie sau o politică oferă satisfacţie (emoţională, materială, intelectuală) unor grupuri -sau speciei- umane, dar nu oferă stabilitate şi integrare în realitatea înconjurătoare (în lumea reală). Pentru că realitatea, natura, nu e guvernată de, şi nu se mulează după construcţii şi conflicte ideologice ambigue, diverse şi rapid schimbătoare; la fel de ambigue şi de crepusculare precum însăşi confluenţa dintre raţiunea, conştiinţa umană şi conflictul animal, instintual.
Şi aici se observă natura contradictorie a politicii, a omului politic: omul, prin intelectul şi raţiunea sa, depăşeşte condiţia animală şi natura conflictuală inerentă acesteia; capacitatea cognitivă umană nu îl mai plasează pe Homo Sapiens în aceeaşi categorie comportamentală cu celelalte animale -omul nu mai e în (şi caracterizat prin) conflict, ci e în (şi caracterizat prin) conştiinţă; dar prin conştiinţa sa politică (de conflict) omul rămâne, paradoxal, un animal, şi işi exercită instinctele conflictuale printr-un instrument străin de acestea, şi care reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) tocmai depăşirea lor: conştiinţa.
Politica e în conflict cu natura, pentru că se institue şi intervine ca o dezvoltare deviantă, conflictuală, a umanului în cadrul său natural. Şi anume, omul sapienţial nu există pentru a prelua şi transforma(umaniza) conflictul natural, ci pentru a-l depăşi prin înţelegere şi, astfel, pentru a-şi depăşi condiţia. Locul şi rostul omului în natură e, astfel, ca fiinţă sapienţială, nu ca fiinţă animalică, instinctuală, conflictuală. Îndată ce ce omul înclină spre partea animală, conflictuală, intră în conflict cu el însuşi şi cu natura.
Omul e politic pentru că e încă un animal, şi tocmai confluenţa (reprezentată în politic) dintre animalitate şi umanitate face ca politica să fie un hibrid steril, să fie o natură şi o umanitate corupte. Şi tocmai recunoaştere şi acceptarea condiţiei sapienţiale a fiinţei umane îi conferă acesteia locul cel mai potrivit în natură, ca fiinţă conştientă şi responsabilă de lumea care i-a dat naştere şi în care (şi împreună cu care) evoluează.
Dacă omul e, în prezent, un animal politic, el nu-şi va atinge cu adevărat fiinţa şi natura sapienţială decât într-o condiţie post-umană şi post-politică.