zona politică

măcar la politică să ne pricepem (cu toţii.. împreună). să nepricepem. vorba că la politică se pricep toţi e chiar mai adevărată decât pare. doar că s-ar putea să spună că fiecare se pricepe în felul lui. politica e pricepere şi nepricepere în acelaşi timp. dacă toţi oamenii s-ar pricepe la politică, toţi s-ar înţelege bine. dar faptul că nu se prea se înţeleg nu înseamnă că nu se pricep, ci că fiecare pricepe în mod diferit, sau ce şi cum vrea. şi cu cât priceperea oamenilor e mai mare, cu atât şi nepriceperea şi neînţelegerea din spaţiul politic şi social devin şi ele mai mari. politica e zona unde priceperea devine şi se transformă/traduce în nepricepere. în care priceperea la politică conduce la o politică a nepriceperii. în care "priceperea" nu produce şi nu înseamnă "înţelegere". rezultă că, pentru ca nepriceperea politică să dispară (sau să nu mai apară), trebuie să dispară şi (sau să nu mai apară nici) priceperea. ar trebui ca omul politic să nu (se) mai priceapă. înţelegerea între oameni (şi înţelegerea umană) e invers proporţională şi în opoziţie cu priceperea (la) politică. ce se încearcă în zona politică? se încearcă priceperea nepriceperii (adică a felului cum priceperile intră în contact şi conflict şi a rezultantelor acestora, bune sau rele, pentru a se trage concluzii şi direcţii noi) sau se încearcă nepriceperea priceperii (adică o pricepere mai mică a priceperilor, o atenuare a acestora, pentru a se găsi o coeziune, un mai mare sau mai mult numitor comun, prin care priceperile s-ar putea înţelege)? oricum ar fi, însăşi politica (în forma ei cea mai bună) pare a fi o lucrare în contra ei, o conştientă auto-sabotare, pentru a-şi depăşi condiţia şi priceperile, în vederea înţelegerii. omul politic şi adevărata pricepere la politică urmăreşte astfel să nu se mai priceapă la politică pentru a evita nepriceperea politică(politica nepriceperii) şi a obţine înţelegerea. cine "se" pricepe, nu înţelege(în afara sa). a se pricepe înseamnă a (se) separa; un aspect definitoriu pentru omul politic, antropocentric, separat el însuşi, ideologic, de natura înconjurătoare, externă, şi separat social-politic de alţi oameni, prin aceastră construcţie artificială a politicii, prin gândirea politică, o gândire a se-priceperii şi se-parării. zona tensionată şi obscură a politicii e o modalitate artificială, inconcretă, de a amortiza şi împreuna priceperea noastră diferită la politică. iar ceea ce o face artificială şi inconcretă este "se"-ul individual şi uman; se-ul ideologic care nu înţelege dincolo de el şi care nu există dincolo de el. pentru că dacă ar exista dincolo de el, ar însemna dispariţia lui, extincţia unui centru şi a unui fel de a fi şi de a se pricepe. iar pentru ca omul să devină apolitic şi liber de artificiile politicului, trebuie să se externalizeze, să lase centrul liber de sinele şi de artificiile umane, şi să îl restituie şi recunoască întregului mediu natural, non-centric şi non-antropic, pentru că centrul este mediul, iar mediu nu e antropic sau de un alt fel, ci o înţelegere şi o întrelegare a tuturor fenomenelor. omul nu poate înţelege şi convieţui cu alţi oameni şi alte fenomene decât dacă operează din exterior, de dicolo de limitele autoimpuse şi artificiale ale politicilor şi ideologiilor sale. decât dacă omul exportă tuturor entităţilor propria lui importanţă.

Dincolo de dreapta şi de stânga. Un manifest postpolitic / Beyond right and left. A postpolitical manifest

ro/en

Dincolo de dreapta şi de stânga politice este corpul însuşi. Corpul apolitic. Corpul integral. Corpul ecologic.

Ceea ce face ca ideile şi practicile politice de stânga şi de dreapta să fie depăşite şi vicioase/viciate (cu precădere în vremea actuală) e faptul că, în esenţă, nu e nici o diferenţă între cele două. Atât capitalismul cât şi comunismul(sau socialismul) au în vedere creşterea, dezvoltarea, progresul economic şi asigurarea prosperităţii societăţii, doar că în capitalism aceasta se face prin menţinerea unor diferenţe de grad al prosperităţii (şi puterii), iar în comunism prin menţinerea unui nivel egal de bunăstare (şi de putere). În capitalism (pe baza ideii de diferenţă sau valoare personală) este asigurat dreptul unora de a dispune de mai multe/bune bunuri, iar în comunism (pe baza ideii de identitate şi valoare umană) este asigurat dreptul tuturor de a dispune de aceleaşi bunuri ca ceilaţi (pe de altă parte, respingerea comunistă a discrepanţelor dintre calitatea vieţii celor avuţi şi a celor simpli e justificată din punct de vedere uman, tocmai pentru că dezumanizează sistemul economic şi al producţiei de valori, într-unul al producţiei de capital şi al diferenţelor sociale-umane). Dar nici capitalismul nici comunismul nu presupun că ar trebui sau că e firesc să existe indivizi care să fie săraci sau lipsiţi de demnitate şi de drepturi. (este absurd a crede că un capitalist consideră că munca şi valoarea umană nu trebuie respectată, ca şi a crede că un comunist consideră că omul trebuie să fie privat de bunurile şi realizările societăţii). Sărăcia din ţările capitaliste are aceeaşi cauză cu cea din ţările comuniste: elementul uman. Imperfecţiunea şi instabilitatea sa. Opoziţia acestuia faţă de normele şi principiile sociale şi umane. Adică lăcomia -sau corupţia- unor indivizi sau grupuri, care conduce la un sistem disfuncţional. Un capitalism sau comunism în care există privare de bunuri şi drepturi sunt un capitalism sau comunism false.
Iar acest element uman este chiar problema centrală a ambelor sisteme. Pentru că elementul uman, care corupe acest sistem, presupune şi ideea de antropocentrism şi de egocentrism. Ideea (şi practica) după care omul (din perspectivă socială) şi individul (din perspectivă personală) sunt în centrul universului, al naturii, al vieţii, al societăţii; că totul e pentru propria bunăstare şi creştere, că totul i se cuvine în virtutea propriei lui puteri, supremaţii, importanţe şi existenţe; că aspiraţiile sale au valoare absolută, iar universul, viaţa şi societatea există pentru a i le satisface. O societate a cărei funcţie e satisfacţia absolută, imediată şi de drept a tuturor posibilităţilor umane şi personale (iar omul -creativ fiind- excelează în descoperirea şi materializarea unei game nelimitate de posibilităţi, de la mâncăruri, haine, restaurante, hoteluri şi maşini de lux, pînă la vacanţe, locuinţe selecte şi achiziţii de artă - toate pentru a pune tot omul într-o valoare cât mai adevărată). 
Atât capitalismul cât şi comunismul nu au în vedere altceva decât această creştere a satisfacţiei antropocentrice. Şi, indiferent dacă sunt de stânga sau de dreapta, această dimensiune antropocen(tr)ică a progresului social le face să fie identice şi le face pe ambele să fie la fel de eronate, de nefondate. Ceea ce urmăresc aceste sisteme e ceea ce duce la prăbuşirea lor şi a omului. Pentru că, odată cu stabilirea omului în centrul sistemului natural, omul e aruncat în afara acestuia.
Antropocentrismul, departe de a valoriza omul, e în contradicţie cu umanitatea şi cu natura umană; este antiumanism, pentru că e o diferenţă între a fi "-centric" şi a fi uman/omenesc. Centrismul e o chestiune şi un exerciţiu de putere; este iraţional/nerezonabil şi indistinct faţă de exerciţiul de putere al altor animale care sunt conduse de instinct. Pe când umanismul e rezonabil; acesta recunoaşte fiinţa umană ca ceea ce este cu adevărat, ca o fiinţă intelectivă, raţională şi etică, plasând-o ca atare în lume, nu în centrul ei. În acelaşi fel în care nu există niciun om deasupra sau mai important decât alţi oameni, oamenii nu sunt mai importanţi decât restul naturii, nu au un loc central, ci au un loc particular, specific, conform naturii lor umane. Nu trăiesc în conflict sau în competiţie, ci în conştiinţă cu lumea înconjurătoare. Dar când abilităţile speciale/specifice ale omului sunt supuse instinctelor şi dominate de acestea, oamenii acţionează dintr-o poziţie de putere, nu dintr-una raţională sau etică. Atunci, umanismul devine antropocentrism, şi aceasta e ceea ce fac şi capitalismul şi comunismul; transformarea naturii într-un teritoriu uman, alienându-se, astfel, pe sine, pierzându-şi locul în natură, şi însuşi locul naturii (locul natural), în loc să o recunoască ca fiind corpul său, şi să fie conştiinţa ei. Omul antropocentric e omul politic.
Actuala criză ecologică globală e o consecinţă şi o imagine a acestui om politic şi a acestor sisteme de dreapta-stânga eşuate şi eronate în esenţa lor. Omul nu este şi nu poate fi menţinut în natură în virtutea acestor sisteme economice şi politice, ci pentru că e parte dintr-un sistem mai vast şi mai complex, nu atât social şi politic, cât eco-sistemic. Eroarea umană, ego-centrică, e perpetuată prin aceste ideologii politice şi îi periclitează existenţa, şi doar depăşirea acestora pentru un sistem eco-centric, un eco-sistem, a- sau meta-politic, îi poate asigura evoluţia, prosperitatea şi demnitatea, împreună cu a celorlalte milioane de specii şi de sisteme care se întrepătrund şi care au creat şi recreat -după norme şi legi anterioare şi exterioare "omului"- acest sistem potrivit omului. Omul nu e singurul din sistem, iar pentru a-şi menţine locul şi viaţa în acesta, trebuie să se externalizeze, să trăiască dincolo de marginile politicilor sale.
Ceea ce îl face pe om mai special -sau măreţ- în comparaţie cu alte vietăţi, este capacitatea sa de a-şi vedea lipsa de importanţă, nimicnicia, fragilitatea, limitarea, atât prin raportare la imensitatea spaţio-temporală a cosmosului, cât şi prin recunoaşterea câmpului îngust al cunoaşterii sale, în comparaţie cu câmpul din ce în ce mai larg al necunoscutelor care îl înconjoară. Puterea lui de a cunoaşte e şi una de a recunoaşte slăbiciunea şi limita; una care îl deschide în faţa infinităţii şi a necuprinsului. Iar dacă omul îşi poate vedea nimicnicia, de ce ar considera el că este mai presus şi mai important decât orice altă vietate din orice mediu?
În eco-sistem, capacitatea omului şi a societăţii de a-şi asigura progresul şi creşterea naturală şi culturală este reorientată şi reinvestită în afara contextului şi logicii umane, şi reformulată după principii bio-eco-geo-socio-logice, particulare fiecărei zone globale. În acest plan sunt incluse (adică recunoscute) toate structurile vii şi nevii în proximitatea şi în raza cărora omul convieţuieşte. Sistemele de convieţuire, evoluţie şi concreştere pot fi pe atât de diferite şi de condiţionate, după câte tipuri eco-sistemice şi condiţii specifice de mediu există. Omul va gândi şi simţi nu doar prin prisma valorilor culturale locale sau universale umane, ci şi prin recunoaşterea şi integrarea în valorile -şi a valorilor- entităţilor vii şi nevii înconjurătoare. Aceste valori sunt recunoscute ca structuri şi evoluţii ale legilor vieţii şi ale cosmosului, legi care susţin existenţa omului însuşi. Omul poate interveni şi schimba evoluţia eco-sistemului, dar fără a periclita bunăstarea şi dezvoltarea acestuia. Dacă omul este incompatibil cu un sistem fragil, va trebui să interacţioneze cât mai puţin. Dacă nu poate interveni în conservarea şi fortificarea acestuia, va trebui să se reorienteze spre alt sistem.
Omul nu îşi mai poate alege locul şi modul de convieţuire într-un ecosistem, ci trebuie să corespundă cu cerinţele şi provocările sistemului. Pentru aceasta (la fel ca într-un sistem social) el trebuie să găsească moduri de comunicare prin care să se integreze, conecteze la sistem şi să conecteze sistemul la modul său de a fi. Unele ecotipuri pot respinge omul (precum adâncurile oceanelor, zonele foarte reci, unele jungle sau deşerturi) - iar cu acestea colaborarea -sau ecosinteza- va fi de la distanţă (ştiinţifică sau turistică), dar altele pot avea nişe speciale, potrivite omului. Între aceste două situaţii vor fi acelea în care omul va colabora ecosintetic în diverse grade şi moduri.
Scopul omului nu va mai fi asigurarea bunăstării societăţii sau a individului, ci integrarea cât mai favorabilă şi comunicarea dintre tipul uman şi ecotip, astfel încât viaţa să-şi continue procesul şi progresul după legi proprii şi să se constituie într-o experienţă ecosintetică la care participă omul şi fiinţele din jur.
Această integrare nu e întotdeauna cea mai favorabilă omului. Uneori poate fi necesar să-şi limiteze prezenţa, ca populaţie sau ca mod de a popula. Limitare care ar sta la baza însăşi a modurilor de organizare a diferitelor grupuri şi societăţi. Dealtfel, întreg acest mod de existenţă eco-sintetic se va baza pe existenţa unor limite ale acţiunii umane, în cadrul cărora se vor constitui normele şi legile sociale. Omul va respecta şi asigura mediului său (natural şi social) toate necesităţile şi drepturile existenţiale ale acestora (similar unei abordări de stânga), iar, pe de altă parte, omul este şi o entitate responsabilă, "antreprenorială" a sistemului, prin capacităţile sale cognitive, ştiinţifice, etice, având ca obiectiv consolidarea şi dezvoltarea întregului sistem, în vederea propriei consolidări (similar unei abordări de dreapta). Omul întreprinde, e parte din, şi e responsabil pentru un proces cuntinuu şi complex de terraformare.
Nu trebuie să existe nici o diferenţă între existenţa, bunăstarea şi prosperitatea omului şi cea a mediului lui; de aceea va trebui ca acestea să evolueze în paralel. Orice acţiune a omului, în vederea bunăstării sale, va trebui să aibă un efect similar şi în mediul său. Omul îşi va îmbogăţi natura, totodată îmbogăţind natura din jur, lăsând-o mai bună decât a fost.

______________________________________________

Beyond the political right and left is the body itself. The apolitical body. The whole body. The ecological body.

What makes the left and right policies and practices to be outdated and vicious (especially in the present time) is that there is essentially no difference between the two. Both capitalism and socialism (or communism) aim at the growth, development, economic progress and the prosperity of society, but in capitalism this is done by maintaining differences in the degree of prosperity (and power), and in communism by maintaining a level of equal welfare (and power). In capitalism (based on the idea of ​​difference or personal value) the right of some to have more/better goods is ensured, and in communism (based on the idea of ​​identity and human value) the right of everyone to have the same goods as others. (On the other hand, the communist rejection of the discrepancies between the quality of life of the wealthy and the poor is justified from the human point of view, precisely because it dehumanizes the economic system and the production of values, in one of production of capital and of social-human differences). But neither capitalism nor communism imply that it should or that it is natural to have individuals who are poor or lacking in dignity and rights. (It is absurd to think that a capitalist thinks that work and human value must not be respected, as well as believing that a communist believes that man must be deprived of the goods and achievements of society). Poverty in the capitalist countries has the same cause as in the communist countries: the human element; its imperfection and instability. His opposition to social and human norms and principles. That is, greed - or corruption - of individuals or groups that lead to a dysfunctional system. A capitalism or communism in which there is a deprivation of goods and rights is a false capitalism or communism.

And this human element is the central issue of both systems. Because the human element that corrupts this system, also implies the idea of ​​anthropocentrism and egocentrism. The idea (and practice) that man (from a social perspective) and the individual (from a personal perspective) are at the center of the universe, of nature, of life, of society; that everything is for his own well-being and growth, that he deserve everything by the virtue of his own power, supremacy and importance; that his aspirations are of absolute value, and the universe, life and society exist to satisfy them. A society whose function is the absolute, immediate and lawful satisfaction of all human and personal possibilities.

Both capitalism and communism aim only at this increase in anthropocentric and anthropocenic satisfaction. And, whether left or right, these anthropocen(tr)ic dimensions of social progress make them identical and make both of them equally erroneous, unfounded. What these systems seek is what lead to their and to man's collapse. Because with the establishment of man in the center of the natural system, man is thrown out of it.
Anthropocentrism, far from valuing the human, is in contradiction with humanity and with human nature; it is antihumanism, because there is a difference between being "-centric" and being human/humane. Centrism is a matter and an exercise of power; it is unreasonable and indistinct from the exercises of power of other animals driven by instinct. While humanism is reasonable; it recognizes the human being for what it really is, as an intellectual, rational and ethical being, placing it as such in the world, not in the center of it. In the same way there is no human above or more important than other humans, humans are not more important then the rest of the nature, they don't have a central place, but they have a particular, specific place, according to their human nature. They don't live in conflict, but in consciousness with the surrounding world. But when the human special/specific abilities are submitted to and dominated by the instincts, humans act from a position of power, not of reason or ethics. Then, humanism becomes anthropocentrism, and this is what both capitalism and communism are doing; it is all about transforming nature in a human territory, thus alienating himself, losing his place in nature and the very place of nature, instead of acknowledging it as its body and being its consciousness. The anthropocentric man is the political man.

The current global ecological crisis is a consequence and an image of this political man and of these left-right and failed systems that are flawed in their essence. Man is not and can not be maintained in nature by virtue of these economic and political systems, but because it is part of a wider and more complex system, not social and political, but ecosystemic. The human, ego-centric error, is perpetuated by these political ideologies and jeopardizes its existence, and only by overcoming them for an ecocentric system, an eco-system, a- or meta-political, can ensure its evolution, prosperity and dignity, together with the other millions of species and systems that interpenetrate and which created and recreated -according to rules and laws previous and exterior to those of man- this system suitable to man. Man is not the only one in the system, and, in order to maintain his place and life in it, he must externalize himself and live beyond the edges of his policies.

What makes man more special - or magnificent - compared to other creatures, is his ability to see his lack of importance, his nothingness, fragility, limitation, both in terms of his relation with the cosmic space-time immensity, and by the recognition of the narrow field of knowledge, in comparison with the growing field of the unknown that surround him. His power of knowing is also one of recognizing weakness and limitation; one that opens him to infinity and boundlessness. And if man can see his nothingness, why would he consider himself to be more important and more important than any other living in any environment?

In the ecosystem, the ability of man and society to secure their progress and natural and cultural growth is reoriented and reinvested outside human context and logic, and reformulated according to bio-eco-geo-socio-logical principles, particular to each global area . In this plan are included (ie acknowledged) all living and non-living structures in the vicinity and within the range of which it coexists. The systems of coexistence, evolution and concretization(accretion) may be as different and conditional, as how many eco-systemic types and specific environmental conditions exist. Man will think and feel not only from the point of view of local or universal human cultural values, but also through the recognition and integration into the values ​​and of the values ​​of the surrounding living and non living entities. These values ​​are recognized as structures and evolutions of the laws of life and of the cosmos, laws that support its very existence. Man can intervene and change the evolution of the eco-system, but without endangering its well-being and development. If man is incompatible with a fragile system, he will have to interact as little as possible. If it can not intervene in preserving and fortifying it, it will have to reorient itself to another system.

Man can no longer choose the place and the way of coexistence in an ecosystem, but must correspond to the requirements and challenges of the system. For this (like in a social system), he has to find ways of communication to integrate, connect to the system and connect the system to his or her way of being. Some ecotypes may reject a man (such as ocean depths, very cold areas, some jungles or deserts) - and with them the collaboration - or ecosynthesis - will be remote (scientific or touristic), but others may have special niches suitable for man. Between these two situations will be those in which man will ecosynthetically collaborate in various degrees and ways.

The aim of man will no longer be to ensure the welfare of society or the individual, but to integrate as well as the communication between the human type and the ecotype, so that life can continue its process and progress according to its own laws, and constitute in an ecosynthetic experience in which man and the surrounding beings participates.

This integration is not always the most favorable to man. Sometimes it may be necessary to limit its presence as a population or as a way of populating. Limitations that underlie the very ways of organizing different groups and societies. In fact, this whole way of eco-synthetic existence will be based on the existence of limits of human action, in which social norms and laws will be established. Man will respect and provide his (natural and social) environment with all their existential needs and rights (similar to a left approach), and man is also a responsible, "entrepreneurial" entity of the system through its cognitive, scientific and ethical capabilities, with the aim of strengthening and developing the whole system, in order to consolidate itself (similar to a right approach). Man undertakes, is part of, and is responsible for a complex and continuous terraforming process.

There must be no difference between the existence, well-being and prosperity of man and of his environment; so they will need to evolve in parallel. Any action of man for his welfare will have to have a similar effect in his own environment. Man will enrich his nature, enriching the surrounding nature, leaving it better than it was.

The importance of an Universal basic income

Universal basic income would be the real end of slavery (or, at least, a beginning), which was only replaced by wage slavery. in the present wage slavery age, people are not free, but their lives are dependent on "jobs" and "job creators". a really free society is a society able to create and provide by all means (human and technological) a universal basic income. a society in which people are considered the highest values. UBI is the socio-economical equivalent of the universal and fundamental human rights.
more than this, in a world dominated by money and capital, UBI could be a first step towards the elimination of money from the economy, because people would be more able to act in the direction of what they need and what they are, not for making money, products and sustaining corporate interests. hence an economy based on human needs and values, not on financial capital.
some people say that UBI woud encourage laziness. but we must remember that many slaves (like black people in US, or roma/gipsy in Romania) were considered lazy by their masters or supervisors. and of course they were and should be. I would be too. they had no lives and no dignity. and of course this is why people are "lazy" today, in the wage slavery age. actually, this is an economy based on slave laziness and full of laziness (this is why is hyperproductive -made with low costs- and hyperconsumerist -based on many imposed -and artificial- needs). people tired of going to unwanted and unfulfilling jobs, to search jobs, to serve others and, finally, to pay the banks. people are getting tired and depressed... and lazy. and only UBI can actually eliminate laziness.

Corpul ecologic, corpul postum

Ecologia reflecta cel mai clar dimensiunea spatio-temporala a existentei si a noastra, pentru ca dimensiunea ecologica cuprinde atat totalitatea conditiilor materiale-spatiale in care traim si din care facem parte in prezent, cat si nemarginirea dimensiunii temporale intinsa in trecut si in viitor, prin care ecologicul e cauzat si cauzeaza.
a ne privi doar pe noi, si a spune ca posteritatea nu exista si deci conteaza mai putin, e la fel cu a spune ca noi nu contam si nu existam. pentru ca si noi nu suntem altceva decat posteritatea trecutului nostru, si nu existam decat pentru ca posteritatile trecute au existat si au contat(in existenta noastra).
inca mai culegem gunoaiele inaintasilor nostri, si inca producem gunoaie pentru posteritate.

gunoier =persoana care produce gunoi, reziduri(de toate tipurile).
persoana care produce gunoi = persoana care strica(pentru ca a produce gunoi inseamna a distruge anumite resurse si apoi a le lasa in urma in mod necontrolat si incostient. dar a nu produce gunoi inseamna a folosi resursele si a nu lasa nimic in urma).
persoana care strica = persoana care nu e stapana, nu acorda importanta, nu controleaza toate actiunile sale, nu cunoaste cauza(din trecut) si efectele(in viitor) actiunilor sale(pentru ca a strica mediul care te inconjoara si te sustine, si resursele de toate tipurile -naturale, umane/materiale, spirituale-, inseamna a te strica pe tine insuti).
persoana care nu e stapana pe toate actiunile sale = gunoier

Pledoarie pentru o lume fara bani, fara valori de schimb

De mii de ani si de mici copii am fost obisnuiti sa credem ca banul este elementul care tine laolalta societatea umana.
Ca este indispensabil si indubitabil.

Se spune ca rostul banului este acela de a rasplati in mod just volumul si valoarea muncii fiecarui om.
Dar cind munca este rasplatita prin altceva decit prin ea insasi, aceasta este corupta, instrainata de sensul ei real. Ea nu mai poate fi numita “munca” -activitate a fiintei umane prin care aceasta propaseste si isi asigura necesitatile materiale si spirituale, folosindu-si abilitatile, educatia si cultura cu care a fost inzestrat de la natura si de la societate-, ci sursa de venit brut. Sau, mai exact, sursa de profit, de avantaje(fata de altii şi altele, desigur), prin exploatarea nevoilor umane. Cu alte cuvinte, munca nu mai e ceva serios, ci un joc –e drept, pe viata si pe moarte- de pe urma caruia poti cistiga sau poti pierde. Ori, ce munca in ce lume e aceea, si cum de s-a ajuns si se accepta o asemenea situatie in care omul poate pierde de pe urma muncii sale, oricat de corecta ar fi aceasta(doar pentru ca nu se descurca, sau nu este un pradator suficient de abil in jungla financiara)?
Se afirma ca aceasta instrainare si abrutizare(munca devenind o manifestare a instinctului primar -acela de a aduna, si de a minca pentru a nu fi mincat) e necesara pentru asigurarea, prin intermediul banilor, a altor nevoi(pe care cineva nu si le poate asigura individual). Dar, dupa cum s-a spus mai sus, munca fiind deja o rasplata si o valoare prin ea insasi(cu valoare absoluta, nu de schimb), care exista pentru beneficiul si edificiul unei societati, produsele si resursele nu sunt monopolizate, ci comunicate. Comunicate direct, nu traduse, adica tradate in valori monetare, pentru ca un produs de o anumita natura este intraductibil si neconvertibil. Banul e o forma viciata de comunicare, care deformeaza sufletul omului; asa cum sentimentele, gandurile, vorbele omului nu pot fi puse in bani, nici munca nu poate fi pusa in bani. Munca e o forma de comunicare directa. Cind accesul la resurse devine comun, in virtutea necesitatilor generale si speciale(stabilite democratic), mijlocirea si alterarea monetara a bunurilor este inutila si eliminata.
Se consideră că prin existenţa monedei, relaţiile şi schimburile economice sunt mult simplificate. Dar această simplificare înseamnă că relaţiile dintre oameni sunt, deasemenea, superficializate. Este simplificat şi minimalizat un sistem bio-eco-social care este foarte complex prin natura lui. Iar prin acestă simplificare este simplificată şi redusă şi fiinţa umană, modul de a gândi şi simţi al acesteia. Capacitatea fiinţei umane de a înţelege, trăi şi valoriza lumea este atrofiată şi redusă la modul simplist şi superficial al producţiei şi valorii monetare. Însăşi faptul că omului de azi îi este foarte dificil, chiar imposibil, să conceapă un sistem socio-economic fără bani, arată modul simplificat şi atrofiat în care omul concepe lumea în care trăieşte.
Deasemenea, faptul că prin ban sunt simplificate posibilităţile de schimb dintre diverşi parteneri economici, înseamnă că sunt simplificate şi posibilităţile şi metodele de a manipula, fura(sustrage), într-un cuvânt falsifica acest sistem economic. Iar asta e tocmai ceea ce se întâmplă. Această falsificare este practicată tocmai de către cei care au ca scop acumularea masivă şi chiar necondiţionată a banului (afacerişti, speculanţi, investitori), nu de către cei care doresc să aibă un sistem simplu de schimb al produselor şi valorilor lor. Iar pentru că speculanţii de capital financiar sunt şi cei care acumulează cele mai multe fonduri, aceştia sunt şi cei care ajung să controleze întreg sistemul social-economic-politic, pentru că acesta funcţionează pe bază de bani. Un cerc vicios care, de fapt, aşa a fost gândit să funţioneze de la bun început în cetăţile şi imperiile în care liderii politici şi militari şi-au bătut monede.
Argumentul capitalist este acela ca reducerea economiei umane(si a omului) la valoarea monetara este un stimul pentru productie si pentru progres. Pentru ca in afara unui sistem monetar, prin acces liber la toate produsele necesare si dorite, s-ar limita numarul celor care produc bunurile. Dar e de la sine inteles de catre orice om(mai ales cind acesta hotaraste sa renunte la piedica banilor) ca produsele nu vor fi posibile fara implicarea unanima sau majoritara a celor care le doresc, in aceasta economie libera. Nu mai e nevoie sa spunem ca acest aspect tine si de o simpla forma de judecata etica si de o atitudine civica, generata prin educatie, a oricarei fiinte sociale. Iar “progresul” care se spune ca este stimulat prin ban(capital financiar), nu e decit unul bazat pe consum, pentru ca productia de bani presupune existenta unor bunuri materiale care exista pentru a fi consumate, indiferent daca e sau nu e nevoie de ele(chiar daca depasesc cererea -pentru anumite zone, desigur-, asa cum se intampla adesea), sau daca oamenii au sau nu acces la ele(si nu au acces la ele, pentru ca financiarul si capitalul se rezuma la a avea si lua, nu la a oferi), indiferent daca sunt vitale sau nu(daca aduc sau nu beneficii omului). Astfel, progresul nu e decit un cerc vicios care intretine consumul si este intretinut de consum. Indemnul este: Consuma pentru a progresa, progreseaza pentru a consuma! Fara a stii si fara a avea control in privinta fiintei si a necesitatilor tale reale. In felul acesta consumul devine un scop in sine care inlocuieste valoarea si scopul real al muncii.
Faptul ca traim intr-o lume in care producatorii si supermagazinele arunca cantitati importante de alimente alterate, expirate sau necumpărate, este dovada clara ca banul(capitalul financiar) abuzeaza si distruge natura, si infometeaza oamenii.
Fara acest asa numit “progres”, omul si societatea nu ar pierde nimic, ci ar cistiga posibilitatea de a-si cunoaste si analiza mai profund necesitatile si posibilitatile reale ale sale si ale lumii in care traieste.

Cat de "sfanta" e proprietatea?

Deloc sfanta. E chiar păcătoasă. Exceptand, poate, proprietatile Bisericii. Pentru ca tocmai dintr-o asemenea perspectiva asupra lumii (ca facuta de Zeu pentru om, sau, pur si simplu, ca apartinand Zeului, in slujba caruia ar fi, si pe care l-ar reprezenta oamenii), si printr-un asemenea cadru social, politic si institutional ierarhic (religios sau laic), proprietatea si-a facut aparitia in societatea umana, ca trasatura definitorie a acesteia de-a lungul istoriei, si a putut primi apelativul de “sfanta”.

In realitate, proprietatea e o conceptie eronata(fie si daca pastram perspectiva religioasa, in care oamenii sunt egali in fata creatorului –care nu i-ar fi creat pe unii cu mai putine drepturi decat altii-, dar al carui plan oricum nu-l cunoastem, ceea ce face, tocmai, ca aceasta perspectiva sa fie mai putin importanta) in care traieste, pe care o invoca, si pe care si-a asumat-o omenirea pana in prezent. In primul rand pentru simplul fapt ca resursele(teritoriale, alimentare, materii prime) sunt anterioare existentei omului, acesta neputand pretinde ca ii apartin, cand, de fapt, el apartine acestora sau, cel mult, e vorba de o interdependenta prin care cele doua parti isi apartin reciproc. Toate resursele de care beneficiaza fiinta umana, au stat la baza generarii acesteia, asa cum un parinte isi genereaza copilul, deci cum ar putea spune copilul ca parintele ii apartine, si ca nici un alt copil nu are dreptul sa se nasca din acesta si sa beneficieze de grija acestuia? In numele carei logici omul isi aproprie un bun care nu ii apartine, doar pentru ca acest bun nu apartine nimanui(sau considera ca nu apartine nimanui), ca si cum ar trebui si ar fi in natura oricarui lucru sa apartina cuiva? Bineinteles ca munca si, intai de toate, simpla necesitate ii da dreptul si privilegiu omului sa beneficieze de o resursa, pentru ca tocmai acesta e sensul resursei, de a perpetua existenta, fiind astfel, la randul ei, perpetuata de aceasta*. Dar a pune stapanire pe o resursa si a o transforma in proprietate este o aberatie si un abuz care deposedeaza resursa de sens si de proprietatea ei reala.

Devine evident, astfel, ca ceea ce in ziua de azi se numeste a cumpara(sau primi) sau a vinde(oferi) o proprietate, sunt actiuni fara nici o sustinere in realitate(ci doar in legislatia umana), pentru ca nu poti vinde ceva ce nu iti apartine, si nu poti cumpara ceva ce nu apartine cuiva. Istoria sociala si politica a omenirii(reflectata in cea culturala) e o inlantuire si intretesere complicata, violenta si abuziva a proprietatilor, teritoriale, animale si umane, avand ca rezultat actual indivizi care au mostenit mai mult si indivizi care au mostenit mai putin sau deloc. Deci o societate in care unii au dreptul de a se naste proprietari, iar altii nu. Dreptul la proprietate prin nastere si mostenire nu e decat o alta consecinta aberanta a erorii proprietatii in care omenirea a trait, cu forma legala, dar fara nici o forma si sustinere reala, pentru ca nu face decat sa mentina inegalitatea si distanta intre oameni, prin faptul ca accesul liber la resursele si posibilitatile lor este ingradit. Meritul unui om nu poate fi determinat dupa meritul parintelui sau, pentru ca aceasta ar insemna ca oamenii nu se nasc liberi(devreme ce unii au un grad mai mare de libertate decat altii), deci ca societatea este corupta. Si chiar daca oamenii au dreptul(legal) si posibilitatea de a cumpara proprietati, aceasta, iarasi, este apanajul celor avuti, celor care au resurse pentru a-si putea permite asta, sau a celor care acumuleaza in defavoarea si prin exploatarea altora**. Sau a catorva ale caror produse si servicii, mai mult sau mai putin remarcabile, mai mult sau mai putin necesare, sunt cumparate de cei multi, deci sunt instariti de catre cei multi. Si pentru ce? Pentru a cumpara ceva ce nimeni nu are dreptul sa vanda.

Desigur, si animalele au comportament teritorial. Nu e de gluma cu dreptul la hrana, imperechere si chiar la tranzit. Comportamentul primilor oameni, perpetuat pana in prezent, e o continuare a acestuia. Nu inseamna ca trebuie sa mentinem traditia. “Partea leului” nu apartine oamenilor***. Suntem mai mult decat instinct de supravietuire, care e bun in situatii de criza, dar ne mentinem in situatii de criza tocmai pentru ca ne bazam pe instinctul de supravietuire. Dorinta de putere si de avutie ne priveaza de adevaratele valori umane, de adevaratele noastre posibilitati si de adevaratele proprietati.

_______________________________

* Chiar si o livada, chiar daca e o resursa creeata de om, nu poate fi considerata proprietatea acestuia, pentru ca, la randul ei, a crescut pe pamant, care nu apartine nimanui, si dintr-o materie prima –seminte si puieti- anterioara omului. Este un rezultat al muncii, de care omult beneficiaza, dar, totusi, un fenomen natural, care nu poate fi insusit de nimeni.

** De exemplu, familia mea a mostenit o casa mare, terenuri si paduri dela strabunicul meu, care avea mari proprietati si afaceri forestiere in perioada dinaintea venirii comunistilor, care i-au confiscat proprietatile si l-au persecutat. Ulterior, aceste proprietati au fost, in parte, restituite si recuperate prin retrocedare si alte procese in instanta. Dar strabunicul nu a provenit dintr-o familie instarita, producandu-si averea treptat, prin diverse afaceri, inclusiv cumparand terenuri de la taranii saraci, intr-o perioada de mare precaritate. Un zvon -nu stiu cat de adevarat- care ajuns si la mine spunea ca ar fi cumparat terenuri de la acesti tarani pe saci cu porumb. Foarte probabil ca aceasta era o metoda prin care multi, de-a lungul timpului, au obtinut mari proprietati.

*** Animalele, in inconstienta lor, ne dau o lectie de care noi ar trebui sa fim constienti. Masculii de lei fara teritoriu ucid puii lipsiti de o aparare sustinuta din partea leoaicelor atunci cand leii tati dominanti sunt plecati in teritoriu, pentru a induce noi calduri femelei si a face loc propriilor pui.