munca (treaba) e supraestimată. prefer să fac bine, decât să fac treabă (să "muncesc"). nu îmi iese (bine) întotdeauna, pentru că, adesea, omul are tendinţa impulsivă de a se afla în treabă.
diferenţa radicală dintre a face treabă şi a face bine ar trebui analizată mai des şi cu sfiţenie de om, de omul muncitor, Homo operator. munceşti, munceşti, dar e bine ceea ce faci? munca, în sine, e o acţiune prea instinctuală, animală, pentru a fi acceptată şi apreciată ca atare. ea trebuie judecată, ca orice acţiune, pentru a-i cunoaşte consecinţele; pentru a vedea dacă e justă, corectă, bună, în mod absolut, în contextul general, universal, pe moment, pe termen scurt şi lung. iar această judecare e operată de către omul gânditor, Homo sapiens; fiinţa care se întreabă, nu care se află în treabă. munca omului nu e inteligentă cu adevărat fără o astfel de judecare constantă şi minuţioasă a propriei acţiuni. prin conştiinţa sa (ca opusă conflictului, generator de zbatere, de muncă), omul accede la universalitate, Homo universalis, de aceea tot ceea ce face trebuie judecat în context universal; altfel, umanitatea se pierde şi, poate, e pierdută, ratată însăşi universalitatea.
datoria şi funcţia omului e de a face (cât mai) bine, nu de a face (cât mai mult). de a face cumva anume, nu de a face ceva anume. omul e calitatea (din gr. kalos, bun) inserată, prezentă în cantitatea universului. desigur, omul e şi va fi nevoit să facă ceva, şi e limitat în capacitatea sa de a face bine sau de a înţelege complet acţiunile şi consecinţele acţiunilor sale, dar tocmai din această limitare vine capacitatea sa de a face bine; din această neştiinţă vine capacitatea sa de a se întreba. esenţa, valoarea şi calitatea omului nu e dată atât de perfecţiunea acţiunilor sale, cât tocmai de abilitatea de a pune în permanenţă sub semnul întrebării şi al îndoielii propria lui valoare, poziţie şi acţiune în univers.
