Umanitate şi diversitate. Ştiinţă şi extincţie. Oamenii şi microbii.

niciodată omul nu-şi va vedea locul său fragil, nu se va integra în universul şi în societatea în care trăieşte, dacă nu va aprecia prostia/ignoranţa la fel de mult ca inteligenţa. pentru că inteligenţa / mişcările inteligente nu sunt decât s/clipiri într-un câmp vast de necunoaştere, sclipiri care se sting aproape instantaneu, ca nişte drumuri înfundate sau care se termină la marginea abisului; inteligenţe contrazise de propria limitare, stinse pentru că sunt alimentate de propria ignoranţă. stinse pentru că nu se nasc atât din acest câmp al necunoscutului, cât se nasc din teamă. teama de necunoscut. ştiinţa umană e o luptă titanică pe marginea unui abis necuprinzător. ştiinţa umană este un produs al fricii, de aceea rezultatele ştiintei au condus la războaie devastatoare, la inegalităţi economice şi sociale, la exterminări de specii şi la dezastre ecologice. şi poate că va duce chiar la exterminarea omului.

s-ar putea spune că inteligenţa / inteligenţa ştiinţifică a adus şi beneficii omenirii: mai multă hrană, mai puţine boli (chiar dacă asta nu înseamnă mai multă sănătate), creştere demografică. dar -pe lângă faptul că această creştere demografică e parte din dezastrul ecologic şi economic global- beneficiile pe care le-a adus ştiinţa medicală -una dintre cele mai importante ştiinţe, tinând cont că e cea mai aproape de nevoile de bază ale omului- sunt adesea îndoielnice şi străine de omul însuşi, de lumea în care trăieşte, de viaţa care îl înconjoară. au fost vremuri în care omenirea era devastată de epidemii, iar acest lucru încă e posibil şi probabil se va întâmpla tocmai pentru că ştiinţa a găsit o modalitate puternică şi verificată factual şi repetat (cerinţe ale ştiinţei) de a le contracara: antibioticele. nimic nu e mai străin de viaţă -de viaţa pe care omul încearcă să o protejeze- decât antibioticul. e calea cea mai scurtă dar şi cea mai distrugătoare de a pune stăpânire pe viaţă. prin antibiotic, omul trăieşte prin ceea ce e străin de natura lui, de viaţa lui, de legile vieţii. ceea ce arată că omul este antibiotic în ştiinţa lui. antibioticele, prin natura lor, slăbesc imunitatea. omul se apără slăbindu-şi sistemul de apărare. antibioticele protejează individul dar nu protejează specia, pentru că multe bacterii au dezvoltat rezistenţă la antibiotice, şi s-a arătat că alte antibiotice mai puternice ar fi periculoase pentru om. dezvoltând şi folosind antibiotice, omul şi-a pierdut imunitatea. ceea ce s-a dovedit a fi un fapt ştiinţific se dovedeşte acum a fi o eroare. deocamdată (pentru ca oamenii să supravieţuiască şi să continue să se înmulţească), una din cele mai bune alternative la antibiotice (cu mai puţine efecte secundare) sunt vaccinurile: o altă faptă ştiinţifică demonstrată şi verificată..

însă un fapt cert este că oamenii, ocupând din ce în ce mai mult mediul terestru -devenind o parte importantă a biomasei animale- au devenit şi devin din ce în ce mai mult mediul de infecţie, cultură şi dezvoltare al microbilor. un mediu cu atât mai fragil şi favorabil microbilor, cu cât este un mediu genetic omogen, al unei singure specii, deci fără posibilitatea (biodiversităţii planetare) de a lupta şi a se adapta din direcţii diferite, spre deosebire de bacterii şi viruşi, care sunt de specii foarte numeroare, venind din direcţii diferite şi care, fiind forme de viaţă mai simple, au o capacitate de transformare şi adaptare mai mare. cât timp există microbi, va exista mereu această infestare a mediului uman, pentru că însuşi omul a infestat diversitatea biosferei. iar microbii vor exista cât timp va exista viaţă, pentru că sunt la baza vieţii şi susţin funcţionarea tuturor ecosistemelor. preţul pe care omul trebuie să îl plătească pentru propria extindere s-ar putea să fie propria extincţie.

care ar fi soluţia? ce s-ar putea spune mai bine decât: nu ştiu. pentru că am fost învăţaţi să vedem lucrurile într-un anumit fel şi să răspundem la probleme şi întrebări în conformitate cu anumite reguli şi principii clare, logice, ştiinţifice, politice şi poate că tocmai în acest fel nu trebuie să răspundem. poate că trebuie să găsim şi alt fel de a ne conecta cu viaţa şi universul decât analizând intelectual. poate că ar trebui să fim mai simpi, precum microbii. pentru că simplitatea lasă loc schimbării. poate că soluţia pentru stoparea bolii şi a suferinţei oamenilor e, pur şi simplu, a nu mai produce boală şi suferinţă în rândul altor specii şi a nu mai lăsa loc bolii şi suferinţei să se manifeste în rândul oamenilor. a respecta diversitatea tuturor speciilor vii şi a tuturor oamenilor. boala şi suferinţa apare mai întâi acolo unde e săracie şi distrugere. pentru că sărăcia e inseparabilă de distrugere. iar într-o lume în care nimic nu e separat de altceva, suferinţa şi distrugerea se propagă pretutindeni. în trup şi în spirit. degeaba oamenii dintr-o ţară săracă sunt vaccinaţi, dacă acei oameni continuă să trăiască în sărăcie (poate campaniile de vaccinare în ţările sărace ale organizaţiilor mondiale ale sănătăţii sunt organizate nu atât pentru a salva vieţi umane, cât pentru a stopa focare de infecţie care ar putea răspândi boli în toată lumea), degeaba viaţa de pe Terra este exploatată în interesul omului, dacă Terra nu va mai putea susţine viaţa umană. şi cu cât interesul omului este mai susţinut, cu atât va fi mai greu de oprit atunci când va fi nevoie. chiar dacă va trebui oprit în însuşi interesul omului. pentru că nici măcar interesul omului nu poate opri interesul omului. omul devine ilogic, se contrazice pe el, se opune lui însuşi aşa cum se opune şi se transpune vieţii care îl înconjoară şi care îl susţine. poate tocmai pentru că logica interesului uman nu e cea corectă.

Post-muncă. Pensionarea muncii

munca e pentru pensionari. pentru bătrâni. ei ştiu mai bine ce e de făcut şi în ce măsură. pensionarea e o încununare a experienţei vieţii prin muncă, nu prin abandonarea ei. pensionarea trebuie văzută ca un apogeu al vieţii, nu ca un sfârşit.

intrarea unui tânăr în câmpul muncii, al producţiei, e echivalentă cu pensionarea. un sfârşit de viaţă. pentru că dacă viaţa omului constă în munca, în realizările sale, atunci înseamnă că viaţa lui se termină nu atunci când moare, ci atunci când se pensionează. de unde, probabil, şi lipsa generală de consideraţie la adresa bătrânilor, şi ignorarea lor de către cei care "sunt pe val". interesant e că, în general, doar copiii sunt cei care le acordă atenţie şi îi consideră fiinţe vii. copiii şi bătrânii sunt două categorii opuse, dar care se reflectă şi reflectă viaţa. dar copiii acordă aceeaşi atenţie şi adulţilor, fără însă ca bătrânii să se bucure de aceeaşi atenţie din partea adulţilor. adulţii sunt o categorie scindată, incompletă; multă muncă ce înstrăinează omul de întreg, de viaţă.

e trist, chiar fatalist (ceea ce chiar ar demonstra că munca este inutilă sau, cel puţin, insuficientă şi nesatisfăcătoare), că un om trebuie să-şi petreacă viaţa pentru ca aceasta să culmineze cu o retragere; pentru pensionare şi speranţa unei pensionări satisfăcătoare. toată forţa, viaţa omului pusă în slujba pensionării. viaţa omului nu ar trebui să fie o pregătire pentru o retragere, ci o pregătire pentru o intrare. în loc să muncească o viaţă întreagă, omul ar trebui să se pregătească o viaţă întreagă pentru muncă. să se relaxeze pentru a învăţa şi a fi pregătit să îşi facă intrarea în sfârşitul muncitoresc al vieţii, care, astfel, este şi un sfârşit al muncii. adevăratul sfârşit al muncii. pentru că sfârşitul vieţii coincide cu sfârşitul muncii, care e cu atât mai eficientă şi mai adevărată, cu cât te pregăteşti mai mult pentru ea.

valoarea net superioară a muncii ca activitate tipică bătrâneţii şi a sfârşitului vieţii, constă în moderaţia materială şi spirituală a acestui demers. pentru că munca, deşi e o activitate care poate produce enorme beneficii, produce şi enorme neajunsuri, dezechilibre şi dezastre. şi doar la bătrâneţe va putea fi aplicată cu moderaţie şi cu rost, pentru că un om în vârstă nu va munci mai mult decât are nevoie şi nu va avea nevoie mai mult decât poate munci. munca bătrânul va reflecta şi va da adevărata valoare a acesteia, arătând că munca nu este un tur de vorţă al acumulării şi exploatării, ci o asigurare a vieţii şi a echilibrului fizic şi mental.

problema actuală -şi istorică- a omului este că munca e repartizată inegal şi exploatativ clasei de mijloc a adulţilor. este privită ca un apanaj al adultului, iar adultul devine un domeniu de exploatare, atât exploatator cât şi exploatat, care, în momentul în care devine neprofitabil şi epuizat, va trebui să se retragă în ultimii săi câţiva zeci de ani de uitare.

munca există -este inevitabilă şi indispensabilă- pe tot parcursul vieţii omului, de la naştere până în clipa morţii, dar monopolizarea şi transformarea ei într-un instrument economic şi într-o categorie socială, a dus la toate la toate dezechilibrele economice şi ecologice din lume. faptul că munca devine centrală, un motor suprasolicitat şi consumator axat pe scop, care urmăreşte un scop(realizabil sau nu, cu succes sau nu), fără să fie şi un scop în sine(o viaţă), exclude din sfera ei şi din sfera vieţii şi a societăţii copiii şi bătrânii. însă munca, fiind atât de importantă dezvoltării şi maturizării umane, nu trebuie exclusă la început şi la sfârşit, ci trebuie să crească în importanţă de la început spre sfârşit, aşa cum creşte experienţa umană. copiii muncesc cel mai puţin, adulţii mai mult, iar bătrânii cel mai mult şi cel mai bine. faptul că bătrânii muncesc nu înseamnă că adulţii nu vor participa la muncă, ci, tocmai pentru că rostul vieţii este pentru a acumula experienţa şi -cel mai important- ENERGIA şi vitalitatea necesară bătrâneţii, îi vor asista şi ajuta pe bătrâni în muncile lor. ceea ce nu va fi foarte greu, de vreme ce însăşi muncile bătrânilor vor fi moderate şi relaxate. va fi, practic, un schimb de moderaţie şi cumpătare. dacă în sistemul actual adulţii sunt separaţi prin munca lor atât de copii, cât şi de bătrâni, în sistemul de faţă ei vor fi mediatori şi asistenţi atât ai copiilor, cât şi ai bătrânilor.

se va pune întrebarea, cum vor putea bătrânii produce tot ce ceea ce au nevoie oamenii, când facultăţile lor fizice sau chiar mentale vor fi atenuate spre sfârşitul vieţii. dar, în primul rând, aceste facultăţi nu vor fi atenuate în acelaşi grad în care se întîmplă acum -după o "viaţă de muncă" intensă-, ci, după o maturizare îndelungată şi amănunţită, vor avea energia şi înţelepciunea necesară pentru a face ceea ce e nevoie. în al doilea rând, după cum am menţionat, nimeni nu va duce lipsă de nimic, pentru că munca nu va fi atât de dificilă pentru a satisface nevoile, deoarece nevoile vor fi prioritizate în funcţie de cele ale bătrânilor, care sunt dependente de puterea şi nevoia lor de muncă. şi mai ales pentru că sunt asistaţi de adulţi. bătrânul, fiind un apogeu al vieţii, va fi un model şi un criteriu al calităţii şi cantităţii muncii, mai exact, un model calitativ, nu cantitativ. e de la sine înţeles că, dacă vârstnicul devine omul responsabil de câmpul muncii (în virtutea experienţei sale de viaţă), atunci şi calitatea şi valoarea muncii va fi determinată de acesta. aceasta ar putea însemna că nu va produce mult, sau tot ceea ce omul îşi poate dori (precum platforme petroliere, ferme de animale, zgârie nori, iahturi sau vase de croazieră, tehnologie militară, etc.) dar va avea puterea şi ştiinţa să producă şi să asiste la o producţie de bună calitate a tot ceea ce oamenii au nevoie. iar un bătrân nu mai are nevoie de acumulare, ci de bunăstare. nu de bunuri, ci să-i fie bine. iar aşa cum un bătrân poate avea bunăstare fără multe bunuri, şi un tânăr o poate avea, ba chiar sporită. pentru că dacă valoarea vieţii ar depinde doar de lucrurile de care doar un tânăr se poate bucura, atunci viaţa nu poate fi numită altceva decât o goană şi o muncă nebună a unor oameni în tinereaţea lor, care nu face decât să le accelereze şi să le scurteze bătrâneţea. iar bătrâneţea ar putea fi pe drept considerată cea mai tristă şi mai fără rost perioadă a vieţii.

este o reflecţie asupra rostului vieţii, asupra condiţiei umane în general şi asupra societăţii consumeriste contemporane. oamenii au şi pot avea din ce în ce mai mult, ba chiar au deja mai mult decât e nevoie pentru bunăstarea tuturor locuitorilor planetei, dar ce folos că omenirea dispune de atâtea bunuri, când acestea nu sunt accesibile decât pentru o mică parte? această criză e cauzată tocmai de devalorizarea muncii prin transformarea ei într-un proces cantitativ şi într-un mijloc de (auto)exploatare şi separare a clasei de mijloc a adulţilor, ceea ce duce la devalorizarea vieţii înseşi.

pentru ce să fie construite turnuri comerciale teroriste, pentru ca apoi ca să fie dărâmate de alţi terorişti? pentru ce să ajungi pe lună, când miza nu e ştiinţa, ci supremaţia? pentru ce să construim miliarde de automobile, când petrolul e miza atâtor războaie? pentru ce poduri, când acestea sunt pentru maşini, care produc CO2? (pentru biciclete, da). pentru ce zootehnie şi agricultură performantă, când sute de milioane de tone de mâncare sunt aruncate anual, milioane de hectare de pădure defrişate şi sute de specii de animale exterminate? pentru ce muncă şi bani, când bătrânii sunt uitaţi şi marginalizaţi, iar banii aparţin băncilor şi statelor, pentru a servi interese corporatiste şi naţionaliste?

A da bine

din cele mai vechi timpuri, omului i s-au furat drepturile, iar apoi i s-a spus că trebuie să plătească pentru a beneficia de acestea. cam aşa începe istoria şi civilizaţia. societatea umană este una care a funcţionat pe bază de jaf. jaful este energia, primul motor care i-a alimentat viaţa şi cultura. înainte de jaf nu era nimic. şi nu se putea nimic. nu erau nici drepturi. pentru că omul nu şi le cunoştea. drepturile au apărut odată cu contribuţia omului la suferinţa universală: prin cea pe care o dă şi prin cea pe care o primeşte. pentru că dacă omul are o putere mai mare de a jefui, are şi o putere mai mare de a suferi.

jaful e primul lucru pe care a putut să îl facă omul - ca şi alte animale (dar omul îl face cu mai mare putere şi pricepere). aşa cum primul lucru pe care îl face un copil este să jefuiască sânul mamei sale. chiar dacă mama i-l dă de bunăvoie, este un jaf, deoarece copilul nu ştie că i se dă, ci doar că i se cuvine. e cel mai inocent jaf, asemănător cu inocenţa jafurilor primilor oameni. o inocenţă care s-a transmis până la momentul actual, ca un nerv ascuns care animă voinţa şi specia umană. un nerv pe cât de primitiv, pe atât de vital. existenţa noastră, în esenţă coruptă. a face bine nu e decât o încercare de a face mai puţin rău. a da cât mai bine tot ceea ce facem.

poate că nu putem trăi fără acest nerv, pentru că nu ne putem cunoaşte, apăra, câştiga dreptatea decât pierzând-o. iar când n-o să mai avem acest nerv, n-o să mai avem decât drepturi. tot ce am avut şi ni s-a cuvenit de la bun început. o să avem totul, pentru că n-o mai avem nimic al nostru. nimic de luat, doar de dat. de dat tot ce am luat. dreptatea va înlocui inocenţa. a trăi pentru a da dreptate, nu pentru a o lua. atunci omul nu va mai fi om. se va transcende. pentru că omul nu e drept. poate că acel moment de maximă dreptate e cel al morţii, al extincţiei.