Post-Paşti. Aproapele nostru, mielul

"Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină pentru a trăi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Dar dacă vă muşcaţi şi vă sfâşiaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi nimiciţi unii de alţii.
Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. ..." Pavel, Galateni 5, 13-26

Expresia "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!" se aplică cel mai bine celor care ucid şi mănâncă miei de Paşti. Cei care ucid miei pentru a sărbători mântuirea, ori nu cred (ceea ce îi face ipocriţi), ori nu ştiu ce cred (ceea ce îi face falşi şi superficiali, şi ceea ce e acelaşi lucru cu a nu crede, pentru că trebuie să ştii în ce constă credinţa ta pentru ca aceasta să fie valabilă) şi nu înţeleg ori nu apreciză magnitudinea acestei credinţe atât de sublime şi de fericite, încât cei care o au nu ar avea nevoie şi nu ar putea-o înjosi prin acte atât de brutale precum omorârea unor tinere animale. Deci, credinţa creştină spune că Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Dumnezeu însuşi a luat formă umană şi a murit pentru eliberarea spirituală a celor care cred în El şi îl urmează, iar oamenii ce fac? Omoară miei. Repet: omoară miei.
Dacă nu crezi că Iisus Hristos (te-)a înviat, de ce omori şi mănânci miei (copii) de Paşte? Iar dacă crezi că Iisus Hristos (te-)a înviat, de ce omori şi mănânci miei (copii)? De parcă uciderea însăşi (în special cu o asemenea ocazie) a oricărui animal, de orice vârstă, nu ar fi suficient de gravă.
Minciuna sărbătorii şi sărbătoarea minciunii. Batjocorirea sărbătorii şi sărbătoarea batjocurii.
Când ouăle şi brânza (deja un exces de proteine şi de aminoacizi esenţiali), pâinea (adevărata hrană de Paşte), legumele, fructele, seminţele şi cozonacul nu sunt suficiente pentru o sărbătoare atât de spirituală, ci mai vrei şi carne de copil pe lângă, e clar că e vorba de o sărbătoare şi de o preamărire a trupului de carne, nu a celui de slavă; a diavolului, nu a divinului; o sărbătoare carnistă, a cărnii şi a mâncării de miel, şi nu una a spiritului şi a mântuirii întregii naturi suferinde şi pieritoare. În acest caz, acuzaţiile aduse de unii primilor creştini, că ucideau şi mâncau copii, în mod simbolic, în ritualurile lor, sunt cât se poate de justificate şi de adevărate:

                                                                                                    Georges Ory, Originile creştinismului

Obiceiul uciderii mieilor de Paşte neglijează sufletul sărbătorii şi, astfel, e un obicei prin care cei care sărbătoresc (sau cred că sărbătoresc) îşi neglijează propriul suflet. "Gnosticul Valentin subliniase că sufletul neglijat este asemenea unui han populat cu demoni şi maculat de scursori. Dar poate fi altfel un suflet care se complace în temniţa trupului?" (Georges Ory, Originile creştinismului) Iar sărbătorirea mântuirii, a libertăţii şi a vieţii prin uciderea unor miei este o complacere în moarte şi în pieire, e alterarea, omorârea sărbătorii.
De altfel, aproape toate miturile sunt strâns legate şi marcate de actul uciderii altor animale sau oameni, şi al consumului de carne; de existenţa acestui obicei prin care oamenii -fiinţe cu o sensibilitate şi o putere de înţelegere care le conferă scânteie divină şi îi fac părtaşi la natura spirituală- se complac în brutalitate, trăiesc în obscuritate spirituală şi se încarcă cu sentimentul vinei şi al păcatului. Uciderea animalelor de orice specie (mai mult sau mai puţin justificată, dar niciodată un act etic) descrie o stare disperată, de pierzare, în care se află oamenii; o stare de ignoranţă, identică cu decăderea, pentru că omul respectiv e lipsit de capacitatea de a simţi, de a fi con-ştient, de a empatiza cu alte fiinţe, de a cunoaşte lumea în care trăieşte, trăind-o şi integrând-o în sine, cu alte cuvinte, e lipsit sau străin de suflet, ceea ce e suferinţă (crucea -ca şi Hristos- reprezintă un simbol al sufletului; crucea cosmică e sufletul lumii, atât în tradiţia gnostică şi creştină, cât şi la Platon, Timaios, 36 b). De aici diverse tradiţii şi strategii soteriologice prin care omul încearcă să iasă din acestă situaţie dramatică, carnagiu existenţial. Însăşi religia creştină e o religie a păcatului, considerat a fi în natura omului, care e prea slab şi corupt pentru a-şi depăşi poftele şi pornirile josnice şi criminale. De aceea, nicio altă soluţie decât aceea că această pornire a trebuit satisfăcută într-un mod absolut; zeul însuşi a trebuit să se sacrifice şi să fie mâncat pentru a salva sufletul omul de la slăbiciunea şi de la păcatul cărnii şi al carnismului.
În contrast, budismul, o tradiţie care, în principiu, se opune uciderii animalelor, pentru că sunt considerate egalele oamenilor în samsara, consideră eliberarea o responsabilitate, abilitate şi întreprindere individuală, atinsă prin forţe proprii, umane, şi nu prin intervenţia divină sau a unei puteri supranaturale.
Acest obicei violent arată mai degrabă necredinţa generală în învierea lui Hristos, iar uciderea mieilor şi consumarea cărnii lor e tocmai o încercare subconştientă şi disperată de a materializa, de a concretiza cumva acest eveniment extraordinar şi misterios în care oamenii pretind că cred.
Unii ar putea argumenta că a ucide şi mânca alte animale e natural. Dar (dincolo de faptul că nicio persoană cu bun simţ nu poate accepta argumentul "naturalului", pentru că totul e natural, inclusiv violenţa, crima, violul, abuzul, asuprirea celui slab de către cel puternic, furtul etc.) atunci de ce se sărbătoreşte (în acest mod "natural") supranaturalul, învierea, transcenderea morţii, trecerea din corp muritor în corp de slavă? 

Oamenii (unii) consideră că oile sunt proaste pentru că oile au încredere în oameni. Expresia (din limba română - nu ştiu dacă e şi în alte limbi, sau dacă şi alte popoare gândesc astfel despre oile lor) folosită de unii reprezenatanţi ai speciei umane (fiinţă inteligentă, raţională şi, mai ales, morală): "prost ca oaia", nu înseamnă altceva decât: om care are încredere în alţi oameni; om care crede că alţi oameni îi vor binele, sau că sunt protectorii lor.

Expresia e stupidă (ceea doar o fiinţă raţională, gânditoare poate emite) şi arată, mai curând, monstruozitatea de care e capabil omul, decât bestialitatea oii, căci nu e nimic stupid şi nici nefiresc în a avea încredere în membrii grupului tău social sau ai familiei tale, aşa cum nu e stupid ca un copil să aibă încredere în părinţii lui. Pentru că, oile, astfel îi consideră pe îngrijitorii lor: indivizi dominanţi din vârful ierarhiei grupului, cei mai puternici, deci şi protectorii grupului. Tocmai de aceea oile nu fug şi nu încearcă să scape de oameni, chiar dacă aceştia le mulg, le tund şi, în general, le controlează viaţa; controlul, raportul dintre superior şi supus, e la ordinea zilei în grupurile de animale structurate ierarhic, iar însăşi existenţa indivizilor şi a grupului în natură depinde de acestă organizare. Şi chiar dacă mulsul, tunsul şi alte acţiuni la care sunt supuse nu sunt întotdeauna pe placul oilor, acestea nu le iau ca nefireşti sau ca pe un motiv de îngrijorare; multe lucruri neplăcute şi stresante se întâmplă într-un grup de animale şi, la urma urmei, oile hrănesc ele însele pe -se lasă mulse de- unii membrii ai grupului: copiii lor. Poate că îi consideră pe oameni nu doar ca pe nişte părinţi protectori, ci şi ca pe copiii lor, ceea ce e şi adevărat, pentru că un copil bea laptele mamei lui (indienii au recunoscut acest aspect în privinţa raportului lor cu vacile). Dar nicio oaie nu îşi imaginează că oamenii care le stăpânesc sunt o ameninţare la adresa vieţii lor; că, la un moment dat, le va ucide sau le va vinde/da şi le va înstrăina de grupul de care aparţin. Aşa cum niciun om nu îşi imaginează, nici prin minte nu-i trece (decât ca exerciţiu de acest gen) şi, deci, nu ştie că, într-o zi, va fi ucis de partenerul său de viaţă, de prietenii lui, ori de membrii familiei sau ai grupului din care face parte. Iar, în general, orice animal care e bătut şi maltratat îşi părăseşte grupul sau stăpânul uman, ba chiar, unele, acumulând stres, se apără, şi chiar îl ucid pe omul care le ameninţă viaţa.