Post-Paşti. Aproapele nostru, mielul

"Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină pentru a trăi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Dar dacă vă muşcaţi şi vă sfâşiaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi nimiciţi unii de alţii.
Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. ..." Pavel, Galateni 5, 13-26

Expresia "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!" se aplică cel mai bine celor care ucid şi mănâncă miei de Paşti. Cei care ucid miei pentru a sărbători mântuirea, ori nu cred (ceea ce îi face ipocriţi), ori nu ştiu ce cred (ceea ce îi face falşi şi superficiali, şi ceea ce e acelaşi lucru cu a nu crede, pentru că trebuie să ştii în ce constă credinţa ta pentru ca aceasta să fie valabilă) şi nu înţeleg ori nu apreciză magnitudinea acestei credinţe atât de sublime şi de fericite, încât cei care o au nu ar avea nevoie şi nu ar putea-o înjosi prin acte atât de brutale precum omorârea unor tinere animale. Deci, credinţa creştină spune că Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Dumnezeu însuşi a luat formă umană şi a murit pentru eliberarea spirituală a celor care cred în El şi îl urmează, iar oamenii ce fac? Omoară miei. Repet: omoară miei.
Dacă nu crezi că Iisus Hristos (te-)a înviat, de ce omori şi mănânci miei (copii) de Paşte? Iar dacă crezi că Iisus Hristos (te-)a înviat, de ce omori şi mănânci miei (copii)? De parcă uciderea însăşi (în special cu o asemenea ocazie) a oricărui animal, de orice vârstă, nu ar fi suficient de gravă.
Minciuna sărbătorii şi sărbătoarea minciunii. Batjocorirea sărbătorii şi sărbătoarea batjocurii.
Când ouăle şi brânza (deja un exces de proteine şi de aminoacizi esenţiali), pâinea (adevărata hrană de Paşte), legumele, fructele, seminţele şi cozonacul nu sunt suficiente pentru o sărbătoare atât de spirituală, ci mai vrei şi carne de copil pe lângă, e clar că e vorba de o sărbătoare şi de o preamărire a trupului de carne, nu a celui de slavă; a diavolului, nu a divinului; o sărbătoare carnistă, a cărnii şi a mâncării de miel, şi nu una a spiritului şi a mântuirii întregii naturi suferinde şi pieritoare. În acest caz, acuzaţiile aduse de unii primilor creştini, că ucideau şi mâncau copii, în mod simbolic, în ritualurile lor, sunt cât se poate de justificate şi de adevărate:

                                                                                                    Georges Ory, Originile creştinismului

Obiceiul uciderii mieilor de Paşte neglijează sufletul sărbătorii şi, astfel, e un obicei prin care cei care sărbătoresc (sau cred că sărbătoresc) îşi neglijează propriul suflet. "Gnosticul Valentin subliniase că sufletul neglijat este asemenea unui han populat cu demoni şi maculat de scursori. Dar poate fi altfel un suflet care se complace în temniţa trupului?" (Georges Ory, Originile creştinismului) Iar sărbătorirea mântuirii, a libertăţii şi a vieţii prin uciderea unor miei este o complacere în moarte şi în pieire, e alterarea, omorârea sărbătorii.
De altfel, aproape toate miturile sunt strâns legate şi marcate de actul uciderii altor animale sau oameni, şi al consumului de carne; de existenţa acestui obicei prin care oamenii -fiinţe cu o sensibilitate şi o putere de înţelegere care le conferă scânteie divină şi îi fac părtaşi la natura spirituală- se complac în brutalitate, trăiesc în obscuritate spirituală şi se încarcă cu sentimentul vinei şi al păcatului. Uciderea animalelor de orice specie (mai mult sau mai puţin justificată, dar niciodată un act etic) descrie o stare disperată, de pierzare, în care se află oamenii; o stare de ignoranţă, identică cu decăderea, pentru că omul respectiv e lipsit de capacitatea de a simţi, de a fi con-ştient, de a empatiza cu alte fiinţe, de a cunoaşte lumea în care trăieşte, trăind-o şi integrând-o în sine, cu alte cuvinte, e lipsit sau străin de suflet, ceea ce e suferinţă (crucea -ca şi Hristos- reprezintă un simbol al sufletului; crucea cosmică e sufletul lumii, atât în tradiţia gnostică şi creştină, cât şi la Platon, Timaios, 36 b). De aici diverse tradiţii şi strategii soteriologice prin care omul încearcă să iasă din acestă situaţie dramatică, carnagiu existenţial. Însăşi religia creştină e o religie a păcatului, considerat a fi în natura omului, care e prea slab şi corupt pentru a-şi depăşi poftele şi pornirile josnice şi criminale. De aceea, nicio altă soluţie decât aceea că această pornire a trebuit satisfăcută într-un mod absolut; zeul însuşi a trebuit să se sacrifice şi să fie mâncat pentru a salva sufletul omul de la slăbiciunea şi de la păcatul cărnii şi al carnismului.
În contrast, budismul, o tradiţie care, în principiu, se opune uciderii animalelor, pentru că sunt considerate egalele oamenilor în samsara, consideră eliberarea o responsabilitate, abilitate şi întreprindere individuală, atinsă prin forţe proprii, umane, şi nu prin intervenţia divină sau a unei puteri supranaturale.
Acest obicei violent arată mai degrabă necredinţa generală în învierea lui Hristos, iar uciderea mieilor şi consumarea cărnii lor e tocmai o încercare subconştientă şi disperată de a materializa, de a concretiza cumva acest eveniment extraordinar şi misterios în care oamenii pretind că cred.
Unii ar putea argumenta că a ucide şi mânca alte animale e natural. Dar (dincolo de faptul că nicio persoană cu bun simţ nu poate accepta argumentul "naturalului", pentru că totul e natural, inclusiv violenţa, crima, violul, abuzul, asuprirea celui slab de către cel puternic, furtul etc.) atunci de ce se sărbătoreşte (în acest mod "natural") supranaturalul, învierea, transcenderea morţii, trecerea din corp muritor în corp de slavă? 

Oamenii (unii) consideră că oile sunt proaste pentru că oile au încredere în oameni. Expresia (din limba română - nu ştiu dacă e şi în alte limbi, sau dacă şi alte popoare gândesc astfel despre oile lor) folosită de unii reprezenatanţi ai speciei umane (fiinţă inteligentă, raţională şi, mai ales, morală): "prost ca oaia", nu înseamnă altceva decât: om care are încredere în alţi oameni; om care crede că alţi oameni îi vor binele, sau că sunt protectorii lor.

Expresia e stupidă (ceea doar o fiinţă raţională, gânditoare poate emite) şi arată, mai curând, monstruozitatea de care e capabil omul, decât bestialitatea oii, căci nu e nimic stupid şi nici nefiresc în a avea încredere în membrii grupului tău social sau ai familiei tale, aşa cum nu e stupid ca un copil să aibă încredere în părinţii lui. Pentru că, oile, astfel îi consideră pe îngrijitorii lor: indivizi dominanţi din vârful ierarhiei grupului, cei mai puternici, deci şi protectorii grupului. Tocmai de aceea oile nu fug şi nu încearcă să scape de oameni, chiar dacă aceştia le mulg, le tund şi, în general, le controlează viaţa; controlul, raportul dintre superior şi supus, e la ordinea zilei în grupurile de animale structurate ierarhic, iar însăşi existenţa indivizilor şi a grupului în natură depinde de acestă organizare. Şi chiar dacă mulsul, tunsul şi alte acţiuni la care sunt supuse nu sunt întotdeauna pe placul oilor, acestea nu le iau ca nefireşti sau ca pe un motiv de îngrijorare; multe lucruri neplăcute şi stresante se întâmplă într-un grup de animale şi, la urma urmei, oile hrănesc ele însele pe -se lasă mulse de- unii membrii ai grupului: copiii lor. Poate că îi consideră pe oameni nu doar ca pe nişte părinţi protectori, ci şi ca pe copiii lor, ceea ce e şi adevărat, pentru că un copil bea laptele mamei lui (indienii au recunoscut acest aspect în privinţa raportului lor cu vacile). Dar nicio oaie nu îşi imaginează că oamenii care le stăpânesc sunt o ameninţare la adresa vieţii lor; că, la un moment dat, le va ucide sau le va vinde/da şi le va înstrăina de grupul de care aparţin. Aşa cum niciun om nu îşi imaginează, nici prin minte nu-i trece (decât ca exerciţiu de acest gen) şi, deci, nu ştie că, într-o zi, va fi ucis de partenerul său de viaţă, de prietenii lui, ori de membrii familiei sau ai grupului din care face parte. Iar, în general, orice animal care e bătut şi maltratat îşi părăseşte grupul sau stăpânul uman, ba chiar, unele, acumulând stres, se apără, şi chiar îl ucid pe omul care le ameninţă viaţa.

Umanitate şi diversitate. Ştiinţă şi extincţie. Oamenii şi microbii.

niciodată omul nu-şi va vedea locul său fragil, nu se va integra în universul şi în societatea în care trăieşte, dacă nu va aprecia prostia/ignoranţa la fel de mult ca inteligenţa. pentru că inteligenţa / mişcările inteligente nu sunt decât s/clipiri într-un câmp vast de necunoaştere, sclipiri care se sting aproape instantaneu, ca nişte drumuri înfundate sau care se termină la marginea abisului; inteligenţe contrazise de propria limitare, stinse pentru că sunt alimentate de propria ignoranţă. stinse pentru că nu se nasc atât din acest câmp al necunoscutului, cât se nasc din teamă. teama de necunoscut. ştiinţa umană e o luptă titanică pe marginea unui abis necuprinzător. ştiinţa umană este un produs al fricii, de aceea rezultatele ştiintei au condus la războaie devastatoare, la inegalităţi economice şi sociale, la exterminări de specii şi la dezastre ecologice. şi poate că va duce chiar la exterminarea omului.

s-ar putea spune că inteligenţa / inteligenţa ştiinţifică a adus şi beneficii omenirii: mai multă hrană, mai puţine boli (chiar dacă asta nu înseamnă mai multă sănătate), creştere demografică. dar -pe lângă faptul că această creştere demografică e parte din dezastrul ecologic şi economic global- beneficiile pe care le-a adus ştiinţa medicală -una dintre cele mai importante ştiinţe, tinând cont că e cea mai aproape de nevoile de bază ale omului- sunt adesea îndoielnice şi străine de omul însuşi, de lumea în care trăieşte, de viaţa care îl înconjoară. au fost vremuri în care omenirea era devastată de epidemii, iar acest lucru încă e posibil şi probabil se va întâmpla tocmai pentru că ştiinţa a găsit o modalitate puternică şi verificată factual şi repetat (cerinţe ale ştiinţei) de a le contracara: antibioticele. nimic nu e mai străin de viaţă -de viaţa pe care omul încearcă să o protejeze- decât antibioticul. e calea cea mai scurtă dar şi cea mai distrugătoare de a pune stăpânire pe viaţă. prin antibiotic, omul trăieşte prin ceea ce e străin de natura lui, de viaţa lui, de legile vieţii. ceea ce arată că omul este antibiotic în ştiinţa lui. antibioticele, prin natura lor, slăbesc imunitatea. omul se apără slăbindu-şi sistemul de apărare. antibioticele protejează individul dar nu protejează specia, pentru că multe bacterii au dezvoltat rezistenţă la antibiotice, şi s-a arătat că alte antibiotice mai puternice ar fi periculoase pentru om. dezvoltând şi folosind antibiotice, omul şi-a pierdut imunitatea. ceea ce s-a dovedit a fi un fapt ştiinţific se dovedeşte acum a fi o eroare. deocamdată (pentru ca oamenii să supravieţuiască şi să continue să se înmulţească), una din cele mai bune alternative la antibiotice (cu mai puţine efecte secundare) sunt vaccinurile: o altă faptă ştiinţifică demonstrată şi verificată..

însă un fapt cert este că oamenii, ocupând din ce în ce mai mult mediul terestru -devenind o parte importantă a biomasei animale- au devenit şi devin din ce în ce mai mult mediul de infecţie, cultură şi dezvoltare al microbilor. un mediu cu atât mai fragil şi favorabil microbilor, cu cât este un mediu genetic omogen, al unei singure specii, deci fără posibilitatea (biodiversităţii planetare) de a lupta şi a se adapta din direcţii diferite, spre deosebire de bacterii şi viruşi, care sunt de specii foarte numeroare, venind din direcţii diferite şi care, fiind forme de viaţă mai simple, au o capacitate de transformare şi adaptare mai mare. cât timp există microbi, va exista mereu această infestare a mediului uman, pentru că însuşi omul a infestat diversitatea biosferei. iar microbii vor exista cât timp va exista viaţă, pentru că sunt la baza vieţii şi susţin funcţionarea tuturor ecosistemelor. preţul pe care omul trebuie să îl plătească pentru propria extindere s-ar putea să fie propria extincţie.

care ar fi soluţia? ce s-ar putea spune mai bine decât: nu ştiu. pentru că am fost învăţaţi să vedem lucrurile într-un anumit fel şi să răspundem la probleme şi întrebări în conformitate cu anumite reguli şi principii clare, logice, ştiinţifice, politice şi poate că tocmai în acest fel nu trebuie să răspundem. poate că trebuie să găsim şi alt fel de a ne conecta cu viaţa şi universul decât analizând intelectual. poate că ar trebui să fim mai simpi, precum microbii. pentru că simplitatea lasă loc schimbării. poate că soluţia pentru stoparea bolii şi a suferinţei oamenilor e, pur şi simplu, a nu mai produce boală şi suferinţă în rândul altor specii şi a nu mai lăsa loc bolii şi suferinţei să se manifeste în rândul oamenilor. a respecta diversitatea tuturor speciilor vii şi a tuturor oamenilor. boala şi suferinţa apare mai întâi acolo unde e săracie şi distrugere. pentru că sărăcia e inseparabilă de distrugere. iar într-o lume în care nimic nu e separat de altceva, suferinţa şi distrugerea se propagă pretutindeni. în trup şi în spirit. degeaba oamenii dintr-o ţară săracă sunt vaccinaţi, dacă acei oameni continuă să trăiască în sărăcie (poate campaniile de vaccinare în ţările sărace ale organizaţiilor mondiale ale sănătăţii sunt organizate nu atât pentru a salva vieţi umane, cât pentru a stopa focare de infecţie care ar putea răspândi boli în toată lumea), degeaba viaţa de pe Terra este exploatată în interesul omului, dacă Terra nu va mai putea susţine viaţa umană. şi cu cât interesul omului este mai susţinut, cu atât va fi mai greu de oprit atunci când va fi nevoie. chiar dacă va trebui oprit în însuşi interesul omului. pentru că nici măcar interesul omului nu poate opri interesul omului. omul devine ilogic, se contrazice pe el, se opune lui însuşi aşa cum se opune şi se transpune vieţii care îl înconjoară şi care îl susţine. poate tocmai pentru că logica interesului uman nu e cea corectă.

Post-muncă. Pensionarea muncii

munca e pentru pensionari. pentru bătrâni. ei ştiu mai bine ce e de făcut şi în ce măsură. pensionarea e o încununare a experienţei vieţii prin muncă, nu prin abandonarea ei. pensionarea trebuie văzută ca un apogeu al vieţii, nu ca un sfârşit.

intrarea unui tânăr în câmpul muncii, al producţiei, e echivalentă cu pensionarea. un sfârşit de viaţă. pentru că dacă viaţa omului constă în munca, în realizările sale, atunci înseamnă că viaţa lui se termină nu atunci când moare, ci atunci când se pensionează. de unde, probabil, şi lipsa generală de consideraţie la adresa bătrânilor, şi ignorarea lor de către cei care "sunt pe val". interesant e că, în general, doar copiii sunt cei care le acordă atenţie şi îi consideră fiinţe vii. copiii şi bătrânii sunt două categorii opuse, dar care se reflectă şi reflectă viaţa. dar copiii acordă aceeaşi atenţie şi adulţilor, fără însă ca bătrânii să se bucure de aceeaşi atenţie din partea adulţilor. adulţii sunt o categorie scindată, incompletă; multă muncă ce înstrăinează omul de întreg, de viaţă.

e trist, chiar fatalist (ceea ce chiar ar demonstra că munca este inutilă sau, cel puţin, insuficientă şi nesatisfăcătoare), că un om trebuie să-şi petreacă viaţa pentru ca aceasta să culmineze cu o retragere; pentru pensionare şi speranţa unei pensionări satisfăcătoare. toată forţa, viaţa omului pusă în slujba pensionării. viaţa omului nu ar trebui să fie o pregătire pentru o retragere, ci o pregătire pentru o intrare. în loc să muncească o viaţă întreagă, omul ar trebui să se pregătească o viaţă întreagă pentru muncă. să se relaxeze pentru a învăţa şi a fi pregătit să îşi facă intrarea în sfârşitul muncitoresc al vieţii, care, astfel, este şi un sfârşit al muncii. adevăratul sfârşit al muncii. pentru că sfârşitul vieţii coincide cu sfârşitul muncii, care e cu atât mai eficientă şi mai adevărată, cu cât te pregăteşti mai mult pentru ea.

valoarea net superioară a muncii ca activitate tipică bătrâneţii şi a sfârşitului vieţii, constă în moderaţia materială şi spirituală a acestui demers. pentru că munca, deşi e o activitate care poate produce enorme beneficii, produce şi enorme neajunsuri, dezechilibre şi dezastre. şi doar la bătrâneţe va putea fi aplicată cu moderaţie şi cu rost, pentru că un om în vârstă nu va munci mai mult decât are nevoie şi nu va avea nevoie mai mult decât poate munci. munca bătrânul va reflecta şi va da adevărata valoare a acesteia, arătând că munca nu este un tur de vorţă al acumulării şi exploatării, ci o asigurare a vieţii şi a echilibrului fizic şi mental.

problema actuală -şi istorică- a omului este că munca e repartizată inegal şi exploatativ clasei de mijloc a adulţilor. este privită ca un apanaj al adultului, iar adultul devine un domeniu de exploatare, atât exploatator cât şi exploatat, care, în momentul în care devine neprofitabil şi epuizat, va trebui să se retragă în ultimii săi câţiva zeci de ani de uitare.

munca există -este inevitabilă şi indispensabilă- pe tot parcursul vieţii omului, de la naştere până în clipa morţii, dar monopolizarea şi transformarea ei într-un instrument economic şi într-o categorie socială, a dus la toate la toate dezechilibrele economice şi ecologice din lume. faptul că munca devine centrală, un motor suprasolicitat şi consumator axat pe scop, care urmăreşte un scop(realizabil sau nu, cu succes sau nu), fără să fie şi un scop în sine(o viaţă), exclude din sfera ei şi din sfera vieţii şi a societăţii copiii şi bătrânii. însă munca, fiind atât de importantă dezvoltării şi maturizării umane, nu trebuie exclusă la început şi la sfârşit, ci trebuie să crească în importanţă de la început spre sfârşit, aşa cum creşte experienţa umană. copiii muncesc cel mai puţin, adulţii mai mult, iar bătrânii cel mai mult şi cel mai bine. faptul că bătrânii muncesc nu înseamnă că adulţii nu vor participa la muncă, ci, tocmai pentru că rostul vieţii este pentru a acumula experienţa şi -cel mai important- ENERGIA şi vitalitatea necesară bătrâneţii, îi vor asista şi ajuta pe bătrâni în muncile lor. ceea ce nu va fi foarte greu, de vreme ce însăşi muncile bătrânilor vor fi moderate şi relaxate. va fi, practic, un schimb de moderaţie şi cumpătare. dacă în sistemul actual adulţii sunt separaţi prin munca lor atât de copii, cât şi de bătrâni, în sistemul de faţă ei vor fi mediatori şi asistenţi atât ai copiilor, cât şi ai bătrânilor.

se va pune întrebarea, cum vor putea bătrânii produce tot ce ceea ce au nevoie oamenii, când facultăţile lor fizice sau chiar mentale vor fi atenuate spre sfârşitul vieţii. dar, în primul rând, aceste facultăţi nu vor fi atenuate în acelaşi grad în care se întîmplă acum -după o "viaţă de muncă" intensă-, ci, după o maturizare îndelungată şi amănunţită, vor avea energia şi înţelepciunea necesară pentru a face ceea ce e nevoie. în al doilea rând, după cum am menţionat, nimeni nu va duce lipsă de nimic, pentru că munca nu va fi atât de dificilă pentru a satisface nevoile, deoarece nevoile vor fi prioritizate în funcţie de cele ale bătrânilor, care sunt dependente de puterea şi nevoia lor de muncă. şi mai ales pentru că sunt asistaţi de adulţi. bătrânul, fiind un apogeu al vieţii, va fi un model şi un criteriu al calităţii şi cantităţii muncii, mai exact, un model calitativ, nu cantitativ. e de la sine înţeles că, dacă vârstnicul devine omul responsabil de câmpul muncii (în virtutea experienţei sale de viaţă), atunci şi calitatea şi valoarea muncii va fi determinată de acesta. aceasta ar putea însemna că nu va produce mult, sau tot ceea ce omul îşi poate dori (precum platforme petroliere, ferme de animale, zgârie nori, iahturi sau vase de croazieră, tehnologie militară, etc.) dar va avea puterea şi ştiinţa să producă şi să asiste la o producţie de bună calitate a tot ceea ce oamenii au nevoie. iar un bătrân nu mai are nevoie de acumulare, ci de bunăstare. nu de bunuri, ci să-i fie bine. iar aşa cum un bătrân poate avea bunăstare fără multe bunuri, şi un tânăr o poate avea, ba chiar sporită. pentru că dacă valoarea vieţii ar depinde doar de lucrurile de care doar un tânăr se poate bucura, atunci viaţa nu poate fi numită altceva decât o goană şi o muncă nebună a unor oameni în tinereaţea lor, care nu face decât să le accelereze şi să le scurteze bătrâneţea. iar bătrâneţea ar putea fi pe drept considerată cea mai tristă şi mai fără rost perioadă a vieţii.

este o reflecţie asupra rostului vieţii, asupra condiţiei umane în general şi asupra societăţii consumeriste contemporane. oamenii au şi pot avea din ce în ce mai mult, ba chiar au deja mai mult decât e nevoie pentru bunăstarea tuturor locuitorilor planetei, dar ce folos că omenirea dispune de atâtea bunuri, când acestea nu sunt accesibile decât pentru o mică parte? această criză e cauzată tocmai de devalorizarea muncii prin transformarea ei într-un proces cantitativ şi într-un mijloc de (auto)exploatare şi separare a clasei de mijloc a adulţilor, ceea ce duce la devalorizarea vieţii înseşi.

pentru ce să fie construite turnuri comerciale teroriste, pentru ca apoi ca să fie dărâmate de alţi terorişti? pentru ce să ajungi pe lună, când miza nu e ştiinţa, ci supremaţia? pentru ce să construim miliarde de automobile, când petrolul e miza atâtor războaie? pentru ce poduri, când acestea sunt pentru maşini, care produc CO2? (pentru biciclete, da). pentru ce zootehnie şi agricultură performantă, când sute de milioane de tone de mâncare sunt aruncate anual, milioane de hectare de pădure defrişate şi sute de specii de animale exterminate? pentru ce muncă şi bani, când bătrânii sunt uitaţi şi marginalizaţi, iar banii aparţin băncilor şi statelor, pentru a servi interese corporatiste şi naţionaliste?

A da bine

din cele mai vechi timpuri, omului i s-au furat drepturile, iar apoi i s-a spus că trebuie să plătească pentru a beneficia de acestea. cam aşa începe istoria şi civilizaţia. societatea umană este una care a funcţionat pe bază de jaf. jaful este energia, primul motor care i-a alimentat viaţa şi cultura. înainte de jaf nu era nimic. şi nu se putea nimic. nu erau nici drepturi. pentru că omul nu şi le cunoştea. drepturile au apărut odată cu contribuţia omului la suferinţa universală: prin cea pe care o dă şi prin cea pe care o primeşte. pentru că dacă omul are o putere mai mare de a jefui, are şi o putere mai mare de a suferi.

jaful e primul lucru pe care a putut să îl facă omul - ca şi alte animale (dar omul îl face cu mai mare putere şi pricepere). aşa cum primul lucru pe care îl face un copil este să jefuiască sânul mamei sale. chiar dacă mama i-l dă de bunăvoie, este un jaf, deoarece copilul nu ştie că i se dă, ci doar că i se cuvine. e cel mai inocent jaf, asemănător cu inocenţa jafurilor primilor oameni. o inocenţă care s-a transmis până la momentul actual, ca un nerv ascuns care animă voinţa şi specia umană. un nerv pe cât de primitiv, pe atât de vital. existenţa noastră, în esenţă coruptă. a face bine nu e decât o încercare de a face mai puţin rău. a da cât mai bine tot ceea ce facem.

poate că nu putem trăi fără acest nerv, pentru că nu ne putem cunoaşte, apăra, câştiga dreptatea decât pierzând-o. iar când n-o să mai avem acest nerv, n-o să mai avem decât drepturi. tot ce am avut şi ni s-a cuvenit de la bun început. o să avem totul, pentru că n-o mai avem nimic al nostru. nimic de luat, doar de dat. de dat tot ce am luat. dreptatea va înlocui inocenţa. a trăi pentru a da dreptate, nu pentru a o lua. atunci omul nu va mai fi om. se va transcende. pentru că omul nu e drept. poate că acel moment de maximă dreptate e cel al morţii, al extincţiei.

munca şi binele

munca (treaba) e supraestimată. prefer să fac bine, decât să fac treabă (să "muncesc"). nu îmi iese (bine) întotdeauna, pentru că, adesea, omul are tendinţa impulsivă de a se afla în treabă.
diferenţa radicală dintre a face treabă şi a face bine ar trebui analizată mai des şi cu sfiţenie de om, de omul muncitor, Homo operator. munceşti, munceşti, dar e bine ceea ce faci? munca, în sine, e o acţiune prea instinctuală, animală, pentru a fi acceptată şi apreciată ca atare. ea trebuie judecată, ca orice acţiune, pentru a-i cunoaşte consecinţele; pentru a vedea dacă e justă, corectă, bună, în mod absolut, în contextul general, universal, pe moment, pe termen scurt şi lung. iar această judecare e operată de către omul gânditor, Homo sapiens; fiinţa care se întreabă, nu care se află în treabă. munca omului nu e inteligentă cu adevărat fără o astfel de judecare constantă şi minuţioasă a propriei acţiuni. prin conştiinţa sa (ca opusă conflictului, generator de zbatere, de muncă), omul accede la universalitate, Homo universalis, de aceea tot ceea ce face trebuie judecat în context universal; altfel, umanitatea se pierde şi, poate, e pierdută, ratată însăşi universalitatea.
datoria şi funcţia omului e de a face (cât mai) bine, nu de a face (cât mai mult). de a face cumva anume, nu de a face ceva anume. omul e calitatea (din gr. kalos, bun) inserată, prezentă în cantitatea universului. desigur, omul e şi va fi nevoit să facă ceva, şi e limitat în capacitatea sa de a face bine sau de a înţelege complet acţiunile şi consecinţele acţiunilor sale, dar tocmai din această limitare vine capacitatea sa de a face bine; din această neştiinţă vine capacitatea sa de a se întreba. esenţa, valoarea şi calitatea omului nu e dată atât de perfecţiunea acţiunilor sale, cât tocmai de abilitatea de a pune în permanenţă sub semnul întrebării şi al îndoielii propria lui valoare, poziţie şi acţiune în univers.

Animalul politic şi omul post-politic

Politica nu e o formă de management al conflictului; e conflictul însuşi. Oamenii fac politică pentru că oamenilor le place conflictul. Precum celelalte animale, omul e înclinat spre conflict; are o natură conflictuală, determinată de instinctul competitiv pentru supravieţuire (atât a speciei cât şi a individului). Şi aceasta e una dintre semnificaţiile (şi genialitatea) expresiei aristotelice: "Omul e un animal politic".
Animalul (ca şi specia) nu poate supravieţui decât prin conflict, prin şi în opoziţie cu alţi indivizi (şi cu alte animale), şi în cadrul unui context atât specific (de grup, social) cât şi extraspecific (ecologic, natural). În afara acestora, supravieţuirea (ca şi existenţa) e de neconceput şi fără motiv; e contradictorie.
Dar politica e o formă mai rafinată, mai intelectuală (mai bine spus, ideo-logică) de conflict; e o formă umană de conflict, însă -spre deosebire de ştiinţă, filosofie, artă, literatură- e forma umană şi culturală care oglindeşte cel mai fidel animalitatea noastră. Şi e forma cu cea mai puternică reprezentare, şi cea mai definitorie uman, pentru că animalitatea încă ne reprezintă şi ne defineşte cel mai puternic. Astfel, din punct de vedere uman (ca -în oarecare măsură- opus animalului), politica e o formă de ratare a umanităţii şi a oamenilor. Prin politică, omul îşi foloseşte capacităţile şi resursele superioare (intelectuale, raţionale, artistice etc.) pentru a se menţine într-o condiţie inferioară (brutală, de conflict), tipică majorităţii animalelor. Viaţa politică umană e parte din şi respectă mecanismul evolutiv natural, universal, care asigură supravieţuirea celui mai potrivit(adaptat) sau mai puternic; sistemul politic care se dovedeşte cel mai avantajos ori lucrativ pentru oameni la un moment dat, sau mai puternic, se menţine la putere şi determină structura societăţii umane, iar, prin aceasta, şi textura lumii înconjurătoare, a naturii. Dar asta nu înseamnă că o anumită politică -sau politica în general- îl face pe om mai adaptat la mediul său natural, şi o parte integrantă a naturii. Dimpotrivă, politica e ceea ce dezinegrează relaţia dintre om şi natură, şi natura în care omul trăieşte, deoarece conflictele ideologice nu au nici o corespondenţă în sau legătură cu conflictele din natură. Politica e precum o coadă de păun, care nu o ajută pe pasăre să zboare, să se mişte sau să se lupte mai bine în mediul ei, ci doar să îşi impună imaginea şi să fie aleasă de o femelă. O ideologie sau o politică oferă satisfacţie (emoţională, materială, intelectuală) unor grupuri -sau speciei- umane, dar nu oferă stabilitate şi integrare în realitatea înconjurătoare (în lumea reală). Pentru că realitatea, natura, nu e guvernată de, şi nu se mulează după construcţii şi conflicte ideologice ambigue, diverse şi rapid schimbătoare; la fel de ambigue şi de crepusculare precum însăşi confluenţa dintre raţiunea, conştiinţa umană şi conflictul animal, instintual.
Şi aici se observă natura contradictorie a politicii, a omului politic: omul, prin intelectul şi raţiunea sa, depăşeşte condiţia animală şi natura conflictuală inerentă acesteia; capacitatea cognitivă umană nu îl mai plasează pe Homo Sapiens în aceeaşi categorie comportamentală cu celelalte animale -omul nu mai e în (şi caracterizat prin) conflict, ci e în (şi caracterizat prin) conştiinţă; dar prin conştiinţa sa politică (de conflict) omul rămâne, paradoxal, un animal, şi işi exercită instinctele conflictuale printr-un instrument străin de acestea, şi care reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) tocmai depăşirea lor: conştiinţa.
Politica e în conflict cu natura, pentru că se institue şi intervine ca o dezvoltare deviantă, conflictuală, a umanului în cadrul său natural. Şi anume, omul sapienţial nu există pentru a prelua şi transforma(umaniza) conflictul natural, ci pentru a-l depăşi prin înţelegere şi, astfel, pentru a-şi depăşi condiţia. Locul şi rostul omului în natură e, astfel, ca fiinţă sapienţială, nu ca fiinţă animalică, instinctuală, conflictuală. Îndată ce ce omul înclină spre partea animală, conflictuală, intră în conflict cu el însuşi şi cu natura.
Omul e politic pentru că e încă un animal, şi tocmai confluenţa (reprezentată în politic) dintre animalitate şi umanitate face ca politica să fie un hibrid steril, să fie o natură şi o umanitate corupte. Şi tocmai recunoaştere şi acceptarea condiţiei sapienţiale a fiinţei umane îi conferă acesteia locul cel mai potrivit în natură, ca fiinţă conştientă şi responsabilă de lumea care i-a dat naştere şi în care (şi împreună cu care) evoluează.
Dacă omul e, în prezent, un animal politic, el nu-şi va atinge cu adevărat fiinţa şi natura sapienţială decât într-o condiţie post-umană şi post-politică.

zona politică

măcar la politică să ne pricepem (cu toţii.. împreună). să nepricepem. vorba că la politică se pricep toţi e chiar mai adevărată decât pare. doar că s-ar putea să spună că fiecare se pricepe în felul lui. politica e pricepere şi nepricepere în acelaşi timp. dacă toţi oamenii s-ar pricepe la politică, toţi s-ar înţelege bine. dar faptul că nu se prea se înţeleg nu înseamnă că nu se pricep, ci că fiecare pricepe în mod diferit, sau ce şi cum vrea. şi cu cât priceperea oamenilor e mai mare, cu atât şi nepriceperea şi neînţelegerea din spaţiul politic şi social devin şi ele mai mari. politica e zona unde priceperea devine şi se transformă/traduce în nepricepere. în care priceperea la politică conduce la o politică a nepriceperii. în care "priceperea" nu produce şi nu înseamnă "înţelegere". rezultă că, pentru ca nepriceperea politică să dispară (sau să nu mai apară), trebuie să dispară şi (sau să nu mai apară nici) priceperea. ar trebui ca omul politic să nu (se) mai priceapă. înţelegerea între oameni (şi înţelegerea umană) e invers proporţională şi în opoziţie cu priceperea (la) politică. ce se încearcă în zona politică? se încearcă priceperea nepriceperii (adică a felului cum priceperile intră în contact şi conflict şi a rezultantelor acestora, bune sau rele, pentru a se trage concluzii şi direcţii noi) sau se încearcă nepriceperea priceperii (adică o pricepere mai mică a priceperilor, o atenuare a acestora, pentru a se găsi o coeziune, un mai mare sau mai mult numitor comun, prin care priceperile s-ar putea înţelege)? oricum ar fi, însăşi politica (în forma ei cea mai bună) pare a fi o lucrare în contra ei, o conştientă auto-sabotare, pentru a-şi depăşi condiţia şi priceperile, în vederea înţelegerii. omul politic şi adevărata pricepere la politică urmăreşte astfel să nu se mai priceapă la politică pentru a evita nepriceperea politică(politica nepriceperii) şi a obţine înţelegerea. cine "se" pricepe, nu înţelege(în afara sa). a se pricepe înseamnă a (se) separa; un aspect definitoriu pentru omul politic, antropocentric, separat el însuşi, ideologic, de natura înconjurătoare, externă, şi separat social-politic de alţi oameni, prin aceastră construcţie artificială a politicii, prin gândirea politică, o gândire a se-priceperii şi se-parării. zona tensionată şi obscură a politicii e o modalitate artificială, inconcretă, de a amortiza şi împreuna priceperea noastră diferită la politică. iar ceea ce o face artificială şi inconcretă este "se"-ul individual şi uman; se-ul ideologic care nu înţelege dincolo de el şi care nu există dincolo de el. pentru că dacă ar exista dincolo de el, ar însemna dispariţia lui, extincţia unui centru şi a unui fel de a fi şi de a se pricepe. iar pentru ca omul să devină apolitic şi liber de artificiile politicului, trebuie să se externalizeze, să lase centrul liber de sinele şi de artificiile umane, şi să îl restituie şi recunoască întregului mediu natural, non-centric şi non-antropic, pentru că centrul este mediul, iar mediu nu e antropic sau de un alt fel, ci o înţelegere şi o întrelegare a tuturor fenomenelor. omul nu poate înţelege şi convieţui cu alţi oameni şi alte fenomene decât dacă operează din exterior, de dicolo de limitele autoimpuse şi artificiale ale politicilor şi ideologiilor sale. decât dacă omul exportă tuturor entităţilor propria lui importanţă.